Retele si servicii electronice de comunicatii. Directiva 2002/22/CE.

avocat Iasi - retele si servicii electronice

05 feb. Retele si servicii electronice de comunicatii. Directiva 2002/22/CE.

Retele si servicii electronice de comunicatii. Directiva 2002/22/CE.

Serviciu universal. Litigii intre utilizatorii finali si furnizori. Incercare obligatorie de conciliere extrajudiciara

1. Articolul 34 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal si drepturile utilizatorilor cu privire la retelele si serviciile electronice de comunicatii (Directiva privind serviciul universal) trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari a unui stat membru in temeiul careia litigiile in materie de servicii de comunicatii electronice intre utilizatorii finali si furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de aceasta directiva, trebuie sa faca obiectul unei incercari obligatorii de conciliere extrajudiciara ca o conditie de admisibilitate a actiunilor in justitie.

2. Nici principiile echivalentei si al efectivitatii, nici principiul protectiei jurisdictionale efective nu se opun unei reglementari nationale care impune, pentru astfel de litigii, punerea in aplicare in prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciara atunci cand aceasta procedura nu conduce la o decizie obligatorie in privinta partilor, nu determina o intarziere substantiala pentru introducerea unei actiuni in justitie, suspenda prescrierea drepturilor in cauza si nu genereaza cheltuieli sau genereaza cheltuieli reduse pentru parti, in masura in care totusi calea electronica nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedura de conciliere si sunt posibile masuri provizorii in cazurile exceptionale in care urgenta situatiei le impune.

C.J.U.E., Hot. din 18 martie 2010 in cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 si C-320/08, Rosalba Alassini impotriva Telecom Italia SpA (C-317/08) si Filomena Calif ano impotriva Wind SpA (C-318/08) si Lucia Anna Giorgia lacono impotriva Telecom Italia SpA (C-319/08) si Multiservice Srl impotriva Telecom Italia SpA (C-320/08) (…)

Circumstantele cauzelor

18. Din deciziile de trimitere rezulta ca, in toate actiunile introduse de reclamantele din actiunile principale, paratele din actiunile principale, in temeiul art. 3 si art. 13 din Regulamentul de solutionare, au invocat imposibilitatea de a introduce astfel de actiuni din cauza faptului ca reclamantele din actiunile principale nu efectuasera in prealabil incercarea obligatorie de conciliere in fata Co.re.com, prevazuta de aceste dispozitii.

19. Potrivit instantei de trimitere, Co.re.com prevazut de reglementarea nationala nu a fost totusi inca infiintat in regiunea Campania, ceea ce ar impune efectuarea concilierii obligatorii in fata altor organisme, si anume cele prevazute la art. 13 din Regulamentul de solutionare. Cu toate acestea, nu a fost realizata nicio verificare cu privire la conformitatea organismelor mentionate in raport cu principiile care figureaza in Recomandarea 2001/310, in special in ceea ce priveste atat gratuitatea sau caracterul adaptat al cheltuielilor determinate de incercarea de conciliere in fata acestora din urma, cat si notorietatea si usurinta procedurilor de conciliere.

20. in orice caz, chiar daca Co.re.com ar fi fost infiintat in regiunea Campania, instanta de trimitere considera ca obligativitatea concilierii, astfel cum este aceasta prevazuta de reglementarea in cauza in actiunile principale, poate fi un obstacol in calea exercitarii drepturilor utilizatorilor finali, in special prin faptul ca respectiva conciliere ar trebui in mod necesar sa fie efectuata pe cale electronica. In plus, instanta mentionata subliniaza ca o incercare de conciliere este deja practicata in cadrul primei sedinte de judecata in procedura jurisdictionala obisnuita.

21. In acest context, Giudice di pace di Ischia a hotarat, in cadrul fiecarei cauze aflate pe rolul sau, sa suspende judecarea acesteia si sa adreseze Curtii urmatoarea intrebare preliminara:

„Dispozitiile comunitare citate anterior (articolul 6 din Conventia europeana, Directiva [privind serviciul universal], Directiva [1999/44], Recomandarea [2001/310] si [Recomandarea] [98]/257) au efect direct obligatoriu si trebuie sa fie interpretate in sensul ca litigiile «in materia comunicatiilor electronice intre utilizatorii finali si operatori, care rezulta din nerespectarea dispozitiilor privind serviciul universal si drepturile utilizatorilor finali prevazute in actele cu putere de lege, in deciziile autoritatii, in conditiile contractuale si in lista serviciilor» [litigii prevazute la art. 2 (din regulamentul anexat la) (…) Decizia nr. 173/07/CONS a Autoritatii de supraveghere a comunicatiilor] nu trebuie sa faca obiectul incercarii obligatorii de conciliere prevazute sub sanctiunea imposibilitatii de a introduce o actiune in justitie, aceste dispozitii prevaland asupra normei care rezulta din art. 3 alineatul 1 [din regulamentul anexat la] […] decizia mentionata a Autoritatii de supraveghere a comunicatiilor?”

22. Prin Ordonanta presedintelui Curtii din 16 septembrie 2008, cauzele C-317/08-C-320/08 au fost conexate pentru buna desfasurare a procedurii scrise si orale, precum si in vederea pronuntarii hotararii.

Cu privire la intrebarea preliminara

Cu privire la admisibilitate

23. In cadrul sedintei, guvernul italian a solicitat constatarea inadmisibilitatii intrebarii preliminare. Potrivit acestui guvern, intrucat instanta de trimitere nu a precizat drepturile recunoscute de dreptul Uniunii care constituie obiectul actiunilor principale, problema ridicata ar fi de natura pur ipotetica.

24. Fara a solicita totusi constatarea inadmisibilitatii intrebarii, Comisia subliniaza de asemenea necesitatea unui element de legatura a actiunilor principale cu dreptul Uniunii, care, potrivit acestei institutii, nu poate fi dedus automat din trimiterile preliminare.

25. In aceasta privinta, trebuie amintit ca, in cadrul procedurii instituite la art. 234 CE, numai instanta nationala care este sesizata cu solutionarea litigiului si care trebuie sa isi asume raspunderea pentru hotararea judecatoreasca ce urmeaza a fi pronuntata are competenta sa aprecieze, luand in considerare particularitatile cauzei, atat necesitatea unei hotarari preliminare pentru a fi in masura sa pronunte propria hotarare, cat si pertinenta intrebarilor pecare le adreseaza Curtii. In consecinta, in cazul in care intrebarile adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, in principiu, obligata sa se pronunte (a se vedea printre altele Hotararea din 18 iulie 2007, Lucchini, C-119/05, Rep., p. 1-6199, pct.43, Hotararea din 22 decembrie 2008, Magoora, C-414/07, Rep., p. 1-10921, pct. 22, si Hotararea din 16 iulie 2009, Mono Car Styling, C-12/08, Rep., p. 1-6653, pct. 27).

26. Astfel, Curtea nu poate respinge o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata de o instanta nationala decat daca este evident ca interpretarea solicitata a dreptului Uniunii nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, atunci cand problema este de natura ipotetica ori atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util la intrebarile care i-au fost adresate (a se vedea printre altele Hotararea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. 1-2099, pct. 39, Hotararea din 5 decembrie 2006, Cipolla si altii, C-94/04 si C-202/04, Rec., p. 1-11421, pct. 25, Hotararile citate anterior Magoora, pct. 23, si Mono Car Styling, pct. 28).

27. In ceea ce priveste prezenta procedura preliminara, se impune constatarea ca deciziile de trimitere cuprind o descriere motivata a cadrului juridic si de fapt al litigiilor din actiunile principale, precum si a motivelor pentru care instanta de trimitere a considerat ca raspunsul la intrebarea adresata in fiecare litigiu ii este necesar pentru pronuntarea hotararii.

28. In plus, desi este adevarat ca deciziile de trimitere nu expun in detaliu actiunile principale si in special drepturile si obligatiile specifice care constituie obiectul acestor litigii, nu este mai putin adevarat ca acestea din urma privesc servicii de comunicatii electronice intre utilizatori finali si furnizori, precum si proceduri extrajudiciare de solutionare a litigiilor mentionate, instanta de trimitere referindu-se, pe de alta parte, in mod expres, la considerentul (47) al Directivei privind serviciul universal si la art. 34 din aceasta.

29. Prin urmare, trebuie sa se concluzioneze ca intrebarea adresata are ca obiect interpretarea dreptului Uniunii si ca o astfel de interpretare se dovedeste necesara pentru solutionarea actiunilor principale.

30. In consecinta, intrebarea preliminara trebuie declarata admisibila.

Cu privire la fond

31. Cu titlu introductiv, trebuie sa se sublinieze ca intrebarea adresata de instanta de trimitere nu se raporteaza numai la Directiva privind serviciul universal, la Recomandarea 98/257 si la dreptul la o protectie jurisdictionala efectiva consacrat de art. 6 din Conventia europeana, ci si la Directiva 1999/44 si la Recomandarea 2001/310.

32. In ceea ce priveste Directiva 1999/44, serviciile de comunicatii nefiind incluse, potrivit art. 1 din aceasta, in domeniul de aplicare al acestei directive, trebuie sa se constate ca aceasta nu este aplicabila cauzelor principale.

33. In raport cu Recomandarea 2001/310, trebuie sa se aminteasca faptul ca, in temeiul considerentului (47) al Directivei privind serviciul universal, cu ocazia punerii la dispozitie a procedurilor pentru solutionarea litigiilor prevazute de aceasta, statele membre ar trebui sa ia pe deplin in considerare Recomandarea 98/257.

34. Or, potrivit celui de al noualea considerent al acestei din urma recomandari, domeniul sau de aplicare este limitat la procedurile care, independent de denumirea lor, conduc la o solutionare a litigiului prin interventia activa a unei terte persoane care propune sau impune o solutie, fara a avea totusi in vedere procedurile care, precum cele prevazute de Recomandarea 2001/310, se limiteaza la o incercare de apropiere a partilor pentru a le convinge sa gaseasca o solutie de comun acord.

35. Trebuie, asadar, sa se constate ca procedurile de solutionare a litigiilor prevazute de Directiva privind serviciul universal nu trebuie sa se limiteze la o incercare de apropiere a partilor pentru a le convinge sa gaseasca o solutie de comun acord, dar trebuie sa conduca la o solutionare a litigiilor prin interventia activa a unei terte persoane care propune sau impune o solutie.

36. In cauzele principale, procedura extrajudiciara obligatorie prevazuta de reglementarea nationala in discutie nu se limiteaza sa apropie partile, ci le propune acestora o solutie, prin interventia activa a unui organism de conciliere. Prin urmare, trebuie sa se constate ca nici Recomandarea 2001/310 nu este aplicabila actiunilor principale.

37. In consecinta, intrebarea instantei de trimitere trebuie sa fie inteleasa ca urmarind sa afle, in esenta, daca art. 34 din Directiva privind serviciul universal si principiul protectiei jurisdictionale efective trebuie interpretate in sensul ca se opun unei reglementari a unui stat membru in temeiul careia litigiile in materie de servicii de comunicatii electronice intre utilizatorii finali si furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturile conferite de aceasta directiva, trebuie sa faca obiectul unei incercari obligatorii de conciliere extrajudiciara ca o conditie de admisibilitate a actiunilor in justitie.

Cu privire la art. 34 din Directiva privind serviciul universal

38. In temeiul art. 34 din Directiva privind serviciul universal, statele membre au obligatia sa asigure punerea la dispozitie a unor proceduri extrajudiciare transparente, simple si ieftine carc permit o solutionare echitabila si rapida a litigiilor care implica consumatori si referitoare la aspecte prevazute in accasta directiva. Procedurile mentionate nu aduc atingere procedurilor judiciare de drept intern.

39. Astfel cum s-a subliniat la pct. 33 din prezenta hotarare, cu ocazia punerii la dispozitie a procedurilor extrajudiciare mentionate, statele membre ar trebui sa ia pe deplin in considerare Recomandarea 98/257.

40. in aceasta privinta, trebuie amintit ca din jurisprudenta Curtii rezulta ca, desi recomandarile nu sunt destinate sa produca efecte obligatorii si nu sunt in masura sa creeze drepturi pe care particularii le pot invoca in fata unei instante nationale, acestea nu sunt totusi lipsite de efect juridic. Astfel, instantele nationale trebuie sa ia in considerare recomandarile in vederea solutionarii litigiilor care le sunt deduse judecatii, mai ales atunci cand acestea clarifica interpretarea dispozitiilor nationale adoptate in scopul de a asigura punerea lor in aplicare sau atunci cand au drept obiect completarea dispozitiilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu (a se vedea Hotararea din 13 decembrie 1989, Grimaldi, C-322/88, Rec., p. 4407, pct. 7, 16 si 18, precum si Hotararea din 11 septembrie 2003, Altair Chimica, C-207/01, Rec., p. 1-8875, pct. 41).

41. Cu toate acestea, trebuie sa se constate ca nici Directiva privind serviciul universal, nici Recomandarea 98/257 nu prevad modalitatile sau caracteristicile specifice procedurilor extrajudiciare care trebuie sa fie aplicate, cu exceptia elementelor citate la art. 34 din directiva mentionata si amintite la pct. 38 din prezenta hotarare, precum si a principiilor independentei, transparentei, contradicto-rialitatii, eficacitatii, legalitatii, libertatii si reprezentarii, enuntate de Recomandarea 98/257.

42. Printre elementele si principiile sus-mentionate, trebuie sa se observe ca niciunul dintre acestea nu permite sa se concluzioneze in sensul unei limitari a competentelor statelor membre in ceea ce priveste posibilitatea de a stabili caracterul obligatoriu al procedurilor extrajudiciare de solutionare a litigiilor.

43. In acest sens, trebuie subliniat ca, in conformitate cu alin. (4) al art. 34 din Directiva privind serviciul universal, precum si cu principiul libertatii prevazut la pct. VI din Recomandarea 98/257, singura conditie impusa in aceasta privinta este mentinerea dreptului de a sesiza instantele competente pentru solutionarea judiciara a litigiilor.

44. In consecinta, dat fiind ca Directiva privind serviciul universal nu dezvolta mai mult modalitatile sau caracteristicile procedurilor prevazute la art. 34, revine statelor membre obligatia de a reglementa modalitatile procedurilor mentionate, inclusiv caracterul lor obligatoriu, cu respectarea efectului util al acestei directive.

45. In aceasta privinta, trebuie sa se constate ca art. 34 alin. (1) din Directiva privind serviciul universal stabileste drept obiectiv pentru statele membre instituirea unor proceduri extrajudiciare pentru solutionarea litigiilor nerezolvate, care implica consumatori si referitoare la aspecte prevazute in directiva mentionata. In aceste conditii, faptul ca o reglementare nationala, precum cea in discutie in actiunile principale, nu numai ca a instituit o procedura de conciliere extrajudiciara, ci, in plus, a facut obligatorie recurgerea la aceasta anterior sesizarii unui organ jurisdictional nu este de natura sa compromita realizarea obiectivului mentionat mai sus. Dimpotriva, o astfel de reglementare, prin faptul ca garanteaza caracterul sistematic al recurgerii la o procedura extrajudiciara de solutionare a litigiilor, urmareste consolidarea efectului util al Directivei privind serviciul universal.

46. Cu toate acestea, in masura in care instituirea unei proceduri obligatorii de incercare de conciliere constituie o conditie de admisibilitate a actiunilor in justitie, trebuie sa se examineze daca aceasta este compatibila cu dreptul la o protectie jurisdictionala efectiva. Cu privire la principiile echivalentei si efectivitatii, precum si la principiul protectiei jurisdictionale efective

47. In primul rand, conform unei jurisprudente constante, in lipsa unei reglementari a Uniunii in materie, revine ordinii juridice interne a fiecarui stat membru atributia de a desemna instantele competente si de a prevedea modalitatile procedurale aplicabile actiunilor destinate sa asigure protectia drepturilor conferite justitia-bililor de dreptul Uniunii, statele membre avand insa responsabilitatea de a asigura, in fiecare caz, o protectie efectiva a acestor drepturi (a se vedea Hotararea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. 1-2483, pct. 44 si 45, precum si Hotararea Mono Car Styling, citata anterior, pct. 48).

48. In acest sens, astfel cum rezulta dintr-o jurisprudenta consacrata, modalitatile procedurale aplicabile actiunilor destinate sa asigure protectia drepturilor conferite justitiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie sa fie mai putin favorabile decat cele aplicabile unor actiuni similare de drept intern (principiul echivalentei) si nu trebuie sa faca practic imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridica comunitara (principiul efectivitatii) (a se vedea Hotararea Impact, citata anterior, pct. 46 si jurisprudenta citata).

49. Aceste cerinte privind echivalenta si efectivitatea exprima obligatia generala a statelor membre de a asigura protectia juris-dictionala a drepturilor conferite justitiabililor de dreptul Uniunii. Acestea se aplica atat pe planul desemnarii instantelor competente sa judece actiuni intemeiate pe acest drept, cat si in ceea ce priveste definirea modalitatilor procedurale (a se vedea Hotararea Impact, citata anterior, pct. 47 si 48, precum si Hotararea din 29 octombrie2009, Pontin, C-63/08, Rep., p. 1-10467, pct. 44).

50. In cauzele principale, rezulta ca principiul echivalentei este respectat.

51. Astfel, pe de o parte, instanta de trimitere nu a invocat niciun element privind o eventuala nerespectare a principiului echivalentei. Pe de alta parte, guvernul italian a confirmat in cadrul sedintei ca norma nationala in discutie in actiunile principale se aplica fara distinctie atat actiunilor intemeiate pe incalcarea dreptului Uniunii, cat si celor intemeiate pe nerespectarea dreptului intern in materie de comunicatii electronice.

52. in ceea ce priveste principiul efectivitatii, este, desigur, adevarat ca faptul de a impune punerea in aplicare in prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciare ca o conditie de admisibilitate a unei actiuni in justitie afecteaza exercitarea drepturilor conferite particularilor de Directiva privind serviciul universal.

53. Cu toate acestea, diferite elemente fac ca rezulte ca o procedura obligatorie de conciliere, precum cea in cauza in actiunea principala, nu este de natura sa faca practic imposibila sau excesiv de dificila exercitarea drepturilor conferite justitiabililor de directiva respectiva.

54. Astfel, in primul rand, rezultatul procedurii de conciliere nu este obligatoriu in privinta partilor in cauza si nu afecteaza, asadar, dreptul lor la o actiune in justitie.

55. In al doilea rand, procedura de conciliere nu determina, in conditii normale, o intarziere substantiala pentru introducerea unei actiuni in justitie. Astfel, termenul pentru incheierea procedurii de conciliere este de 30 de zile de la data depunerii cererii, iar dupa expirarea acestui termen, partile pot introduce o actiune in justitie chiar daca procedura nu s-a incheiat.

56. In al treilea rand, prescrierea drepturilor este suspendata pe parcursul duratei procedurii de conciliere.

57. in al patrulea rand, cheltuielile legate de proccdura de conciliere in fata Co.re.com sunt inexistente. In ceea ce priveste procedurile de conciliere in fata altor organisme, dosarul prezentat Curtii nu contine nicio indicatie potrivit careia aceste cheltuieli ar fi importante.

58. Cu toate acestea, exercitarea drepturilor conferite de Directiva privind serviciul universal ar putea sa devina practic imposibila sau excesiv de dificila pentru anumiti justitiabili, si in special pentru cei care nu dispun de acces la internet, daca nu s-ar putea accede la proccdura de conciliere decat pe calc electronica. Revine instantei de trimitere sa verifice daca aceasta este situatia, in special avand in vedere dispozitia de la art. 13 alin. (1) din Regulamentul de solutionare.

59. De asemenea, revine acestei instante sa verifice daca, in cazuri exceptionale in care sunt necesare masuri provizorii, procedura de conciliere fie permite, fie nu impiedica adoptarea acestor masuri.

60. In aceste conditii, trebuie sa se ia in considerare ca reglementarea nationala in cauza in actiunea principala respecta principiul efectivitatii in masura in care calea electronica nu constituie unicul mijloc de acces la procedura de conciliere si in masura in care sunt posibile masuri provizorii in cazurile exceptionale in care urgenta situatiei le impune.

61. In al doilea rand, trebuie amintit ca principiul protectiei jurisdictionale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din traditiile constitutionale comune ale statelor membre si care a fost consacrat la art. 6 si art. 13 din Conventia europeana, acest principiu fiind de altfel reafirmat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea Hotararea Mono Car Styling, citata anterior, pct. 47 si jurisprudenta citata).

62. In aceasta privinta, in cauzele principale in discutie nu se contesta faptul ca, prin conditionarea admisibilitatii actiunilor in justitie introduse in materia serviciilor de comunicatii electronice de punerea in aplicare a unei incercari obligatorii de conciliere, reglementarea nationala in cauza introduce o etapa suplimentara pentru accesul la instanta. Aceasta conditie ar putea sa afecteze principiul protectiei jurisdictionale efective.

63. Cu toate acestea, dintr-o jurisprudenta constanta rezulta ca drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot sa cuprinda restrictii, cu conditia ca acestea sa raspunda efectiv unor obiective de interes general urmarite de masura in cauza si sa nu implice, din perspectiva scopului urmarit, o interventie disproportionata si intolerabila care ar aduce atingere insusi continutului drepturilor astfel garantate (a se vedea in acest sens Hotararea din 15 iunie 2006, Dokter si altii, C-28/05, Rec., p. 1-5431, pct. 75 si jurisprudenta citata, precum si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea Fogarty impotriva Regatului Unit din 21 noiembrie 2001, Recueil des arrets et decisions2001-XI).

64. Or, astfel cum a subliniat guvernul italian in cadrul sedintei, trebuie sa se constate mai intai ca dispozitiile nationale in cauza vizeaza o solutionare mai rapida si mai putin costisitoare a litigiilor in materie de comunicatii electronice, precum si o degrevare a instantelor si urmaresc, in consecinta, obiective de interes general legitime.

65. In continuare, rezulta ca impunerea unei proceduri de solutionare extrajudiciara, precum cea prevazuta in reglementarea nationala in cauza in actiunea principala, nu este, in raport cu modalitatile precise de functionare a procedurii respective, mentionate la pct. 54-57 din prezenta hotarare, disproportionata in raport cu obiectivele urmarite. Astfel, pe de o parte, precum a constatat avocatul general la pct. 47 din concluzii, nu exista o alternativa mai putin constrangatoare la punerea in aplicare a unei proceduri obligatorii, introducerea unei proceduri de solutionare extrajudiciara pur facultative neconstituind un motiv la fel de eficace pentru a atinge obiectivele mentionate. Pe de alta parte, nu exista o disproportie vadita intre aceste obiective si eventualele inconveniente cauzate de caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere extrajudiciare.

66. Avand in vedere ceea ce preceda, trebuie sa se considere ca procedura nationala in cauza in actiunile principale respecta de asemenea principiul protectiei jurisdictionale efective, sub rezerva conditiilor mentionate la pct. 58 si 59 din prezenta hotarare.

67. In consecinta, trebuie sa se raspunda la intrebarea adresata ca:

– Articolul 34 din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari a unui stat membru in temeiul careia litigiile in materie de servicii de comunicatii electronice intre utilizatorii finali si furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de aceasta directiva, trebuie sa faca obiectul unei incercari obligatorii de conciliere extrajudiciara ca o conditie de admisibilitate a actiunilor in justitie.

– Nici principiile echivalentei si al efectivitatii, nici principiul protectiei jurisdictionale efective nu se opun unei reglementari nationale care impune, pentru astfel de litigii, punerea in aplicare in prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciara atunci cand aceasta procedura nu conduce la o decizie obligatorie in privinta partilor, nu determina o intarziere substantiala pentru introducerea unei actiuni in justitie, suspenda prescrierea drepturilor in cauza si nu genereaza cheltuieli sau genereaza cheltuieli reduse pentru parti, in masura in care totusi calea electronica nu constituie unicul mijloc de acces la procedura de conciliere si sunt posibile masuri provizorii in cazurile exceptionale in care urgenta situatiei le impune.(…)




Send this to a friend