Directiva 93/13/CEE. Contracte incheiate cu consumatorii.

avocat Iasi - protectia consumatorului

05 feb. Directiva 93/13/CEE. Contracte incheiate cu consumatorii.

Directiva 93/13/CEE. Contracte incheiate cu consumatorii.

Clauze care definesc obiectul principal al contractului. Controlul jurisdictional al caracterului lor abuziv. Excludere. Dispozitii nationale mai stricte pentru a asigura consumatorului un nivel de protectie mai ridicat

1. Articolul 4 alin. (2) si art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari nationale care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

2. Articolul 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE si art. 4 alin. (1) CE nu se opun unei interpretari a art. 4 alin. (2) si a art. 8 din Directiva 93/13 potrivit careia statele membre pot adopta o reglementare nationala care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

C.J.U.E., Hot. din 3 iunie 2010 in cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid impotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc),(…)

Situatia de fapt si intrebarile preliminare

10. Din decizia de trimitere reiese ca respectivele contracte de credit cu rata a dobanzii variabila destinate pentru cumpararea de locuinte, incheiate intre Caja de Madrid si clientii acesteia, cuprind o clauza scrisa, introdusa in prealabil intr-un contract-tip, in temeiul careia rata dobanzii nominale prevazuta de contract, variabila in mod periodic conform unui indice de referinta stabilit, trebuie rotunjita, incepand cu prima revizuire, la un sfert de punct procentual superior (denumita in continuare „clauza de rotunjire”).

11. La 28 iulie 2000, Ausbanc a formulat o actiune prin care urmarea, in special, sa obtina inlaturarea clauzei de rotunjire din contractele de crcdit mentionate, precum si incetarea utilizarii acesteia pentru viitor. Prin hotararea din 11 septembrie 2001, Juzgado de Primera Instancia de Madrid a admis actiunea, considerand ca respectiva clauza de rotunjire era abuziva si, asadar, nula, conform legislatiei nationale care a transpus directiva.

12. Caja de Madrid a declarat apel impotriva acestei hotarari la Audiencia Provincial de Madrid, care, la 10 octombrie 2002, a pronuntat o hotarare prin care confirma sentinta primei instante.

13. La 27 noiembrie 2002, Caja de Madrid a declarat recurs impotriva acestei hotarari la Tribunal Supremo.

14. Potrivit Tribunal Supremo, clauza de rotunjire poate constitui un element esential al unui contract de credit bancar precum cel in cauza in actiunea principala. Or, avand in vedere ca art. 4 alin. (2) din directiva exclude ca aprecierea caracterului abuziv sa se refere la o clauza privind, in special, obiectul contractului, o clauza precum cea in cauza in actiunea principala nu ar putea, in principiu, sa faca obiectul unei aprecieri a caracterului abuziv al acesteia.

15. Cu toate acestea, Tribunal Supremo arata de asemenea ca, intrucat Regatul Spaniei nu a transpus in ordinea sa juridica respectivul articol 4 alin. (2), legislatia spaniola supune intregul contract unei asemenea aprecieri.

16. In aceste conditii, Tribunal Supremo a decis sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:

„1) Articolul 8 din [directiva] trebuie sa fie interpretat in sensul ca un stat membru poate prevedea in legislatia sa si in beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al acelor clauze care, conform art. 4 alin. (2) din [directiva], nu sunt supuse controlului?

2) In consecinta, art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 8 din [directiva] se opune ca un stat membru sa prevada in ordinea sa interna si in beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al clauzelor care se refera la «definirea obiectului [principal] al contractului» sau la «caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte», chiar daca sunt redactate in mod clar si inteligibil?

3) Ar fi compatibila cu art. 2 CE, cu art. 3 alin. (1) lit. (g) CE si cu art. 4 alin. (1) CE o interpretare a art. 8 si a art. 4 alin. (2) din [directiva] care sa permita unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse in contractele incheiate cu consumatorii si redactate in mod clar si inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte?”

Cu privire la intrebarile preliminare

Cu privire la admisibilitate

17. Ausbanc, guvernul spaniol si Comisia Comunitatilor Europene contesta admisibilitatea cererii de pronuntare a unei hotarari preliminare pe motivul ca aceasta nu ar fi utila pentru solutionarea litigiului cu care instanta de trimitere a fost sesizata. In aceasta privinta, arata ca respectiva clauza de rotunjire in cauza in actiunea principala nu s-ar referi la obiectul principal al contractului in discutie, ci ar constitui un element accesoriu al contractului, astfel incat art. 4 alin. (2) din directiva nu ar fi aplicabil actiunii principale.

18. In aceasta privinta, trebuie amintit de la bun inceput ca, in temeiul unei jurisprudente constante, in cadrul unei proceduri prevazute la art. 267 TFUE, intemeiata pe o separare clara a functiilor intre instantele nationale si Curte, instanta nationala este singura competenta sa constate si sa aprecieze faptele din actiunea principala, precum si sa interpreteze si sa aplice dreptul national. De asemenea, este numai de competenta instantei nationale, care este sesizata cu solutionarea litigiului si care trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru hotararea judecatoreasca ce urmeaza a fi pronuntata, sa aprecieze, in raport cu particularitatile cauzei, atat necesitatea, cat si pertinenta intrebarilor pe care le adreseaza Curtii.

In consecinta, intrucat intrebarile adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, in principiu, obligata sa se pronunte (a se vedea Hotararea din 12 aprilie 2005, Keller, C-145/03, Rec., p. 1-2529, pct. 33, Hotararea din 18 iulie 2007, Lucchini, C-l 19/05, Rep., p. 1-6199, pct. 43, precum si Hotararea din 11 septembrie 2008, Eckelkamp si altii, C-l 1/07, Rep., p. 1-6845, pct. 27 si 32).

19. Asadar, desi Curtea a hotarat de asemenea ca, in imprejurari exceptionale, este indreptatita sa analizeze conditiile in care este sesizata de instanta nationala in scopul de a-si verifica propria competenta (a se vedea in acest sens Hotararea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, Rec., p. 3045, pct. 21, si Hotararea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. 1-11049, pct. 41), refuzul de a se pronunta cu privire la o intrebare preliminara adresata de o instanta nationala este posibil, in special, numai daca este evident ca dispozitia din dreptul Uniunii supusa interpretarii Curtii nu este aplicabila (a se vedea Hotararea din 5 decembrie 1996, Reisdorf, C-85/95, Rec., p. 1-6257, pct. 16, si Hotararea din 1 octombrie 2009, Woningstichting Sint Servatius, C-567/07, Rep., p. 1-9021, pct. 43).

20. Or, nu aceasta este situatia in speta.

21. Astfel, in decizia de trimitere, Tribunal Supremo ridica problema continutului obligatiilor care revin statelor membre in temeiul directivei, in ceea ce priveste sfera controlului jurisdictional privind caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale care, in opinia aceluiasi Tribunal Supremo, ar intra sub incidenta art. 4 alin. (2) din directiva.

22. Desi aceasta apreciere a Tribunal Supremo nu este impartasita de toate partile, nu reiese – in orice caz, nu intr-un mod evident – ca dispozitia mentionata a directivei nu este aplicabila in cauza principala.

23. Trebuie sa se constate ca, in aceste conditii, Curtea este competenta sa se pronunte cu privire la intrebarile preliminare care ii sunt adresate de instanta de trimitere si ca, prin urmare, cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare trebuie declarata admisibila.

Cu privire la fond

Cu privire la prima si la a doua intrebare

24. Prin intermediul primelor doua intrebari, care trebuie examinate impreuna, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca art. 4 alin. (2) si art. 8 din directiva se opun ca un stat membru sa prevada in ordinea sa interna si in beneficiul consumatorilor un control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

25. Caja de Madrid sustine ca art. 8 din directiva nu permite statelor membre sa introduca, prin intermediul masurilor de transpunere, sau sa mentina, in lipsa unor asemenea masuri, o reglementare nationala contrara art. 4 alin. (2) din directiva. Astfel, aceasta dispozitie ar delimita in mod obligatoriu domeniul de aplicare al sistemului de protectie prevazut de directiva, excluzand in acest mod orice posibilitate pentru statele membre de a deroga de la aceasta, chiar si in scopul adoptarii unei reglementari nationale mai favorabile consumatorilor.

26. In schimb, celelalte persoane interesate care au prezentat observatii arata ca art. 4 alin. (2) si art. 8 din directiva nu se opun unei atare posibilitati. Astfel, acestea considera ca adoptarea sau mentinerea unei asemenea reglementari nationale depinde de dreptul statelor membre de a institui, in domeniul reglementat de directiva, mecanisme mai stricte de protectie a consumatorilor.

27. Pentru a raspunde la intrebarile adresate, trebuie sa se aminteasca faptul ca, potrivit unei jurisprudente constante, sistemul de protectie pus in aplicare de directiva se intemeiaza pe ideea ca, in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, consumatorul se afla intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, situatie care il determina sa adere la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec., p. 1-4941, pct. 25, precum si Hotararea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 25).

28. Cu toate acestea, astfel cum prevede in mod expres al doisprczccclea considerent al sau, dircctiva nu a realizat decat o armonizare partiala si minimala a legislatiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscand totodata statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protectie decat cel pe care aceasta il prevede.

29. Astfel, art. 8 din directiva prevede in mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] mentine cele mai stricte dispozitii compatibile cu tratatul in domeniul reglementat de […] directiva, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protectie”.

30. Este necesar, asadar, sa se verifice daca aplicabilitatea art. 8 din directiva se extinde la intregul domeniu reglementat de aceasta, si, prin urmare, la art. 4 alin. (2) din directiva, sau daca, astfel cum sustine Caja de Madrid, aceasta ultima dispozitie este exclusa din domeniul de aplicare al respectivului articol 8.

31. Or, in aceasta privinta, trebuie sa se constate ca art. 4 alin. (2) din directiva prevede doar ca „aprecierea caracterului abuziv” nu se refera la clauzele avute in vedere de aceasta dispozitie, in masura in care aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

32. Prin urmare, din insusi textul art. 4 alin. (2) din directiva rezulta ca aceasta dispozitie, astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 74 din concluzii, nu poate fi considerata ca stabilind domeniul de aplicare material al directivei. Dimpotriva, clauzele vizate de respectivul articol 4 alin. (2), care apartin domeniului reglementat de directiva, sunt exceptate totusi de la aprecierea caracterului lor abuziv numai in masura in care instanta nationala competenta considera, in urma unei analize de la caz la caz, ca acestea au fost redactate de vanzator sau furnizor in mod clar si inteligibil.

33. In plus, din jurisprudenta Curtii reiese ca art. 3 alin. (1) si art. 4 alin. (1) din directiva definesc, in ansamblul lor, criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispozitiilor directivei (a se vedea in acest sens Hotararea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C-478/99, Rec., p. I-4147, pct. 11 si 17, precum si Hotararea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. 1-3403, pct. 18, 19 si 21).

34. Din aceeasi perspectiva, art. 4 alin. (2) din directiva are in vedere, astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 75 din concluzii, numai stabilirea modalitatilor si a sferei controlului de fond al clauzelor contractuale, ce nu au facut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestatiile esentiale ale contractelor incheiate intre vanzator sau furnizor si un consumator.

35. Rezulta ca respectivele clauze vizate de art. 4 alin. (2) apartin domeniului reglementat de directiva si, in consecinta, art. 8 din aceasta se aplica si art. 4 alin. (2).

36. O asemenea concluzie nu poate fi pusa in discutie de argumentele invocate de Caja de Madrid, potrivit carora, dupa cum rezulta in special din Hotararea din 10 mai 2001, Comisia/Tarile de Jos (C-l44/99, Rec., p. 1-3541), art. 4 alin. (2) din directiva ar avea un caracter imperativ si obligatoriu pentru statele membre, astfel incat acestea nu ar putea sa invoce art. 8 din directiva pentru a adopta sau pentru a mentine in ordinea lor juridica interna dispozitii care pot modifica domeniul de aplicare al acesteia.

37. In aceasta privinta, trebuie sa se sublinieze ca aceste argumente rezulta dintr-o lectura eronata a hotararii mentionate. In aceasta hotarare, Curtea a hotarat ca Regatul Tarilor de Jos nu si-a indeplinit obligatiile care ii revin in temeiul directivei nu pentru faptul ca nu a transpus art. 4 alin. (2) din directiva, ci doar pentru ca a asigurat o transpunere incompleta a acestuia, astfel incat reglementarea nationala in cauza nu era in masura sa atinga rezultatele avute in vedere de aceasta dispozitie.

38. Astfel, reglementarea mentionata excludea orice posibilitate de control jurisdictional al clauzelor care descriau prestatiile esentiale ale contractelor incheiate intre vanzator sau furnizor si un consumator, chiar si in situatia in care modul de redactare a acestor clauze era obscur si ambiguu, astfel incat consumatorul era impiedicat in mod absolut sa invoce caracterul abuziv al unei clauze referitoare la definirea obiectului contractului si la caracterul adecvat al pretului fata de serviciile sau de bunurile furnizate.

39. Prin urmare, nu se poate deduce in niciun caz din Hotararea Comisia/Tarile de Jos, citata anterior, ca, in opinia Curtii, art. 4 alin. (2) din directiva constituia o dispozitie imperativa si coercitiva, care trebuia transpusa in mod obligatoriu ca atare de catre statele membre. Dimpotriva, Curtea s-a limitat sa hotarasca in sensul ca, in scopul garantarii obiectivelor de protectie a consumatorilor urmarite de directiva, orice transpunere a respectivului articol 4 alin. (2) trebuia sa fie completa, astfel incat interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor sa se refere exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.

40. Din toate cele de mai sus reiese ca statele membre nu pot fi impiedicate sa mentina sau sa adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directiva, inclusiv art. 4 alin. (2) din aceasta, norme mai stricte decat cele prevazute de directiva, cu conditia ca acestea sa asigure consumatorilor un nivel de protectie mai ridicat.

41. Or, in ceea ce priveste reglementarea spaniola in cauza in actiunea principala, trebuie sa se sublinieze ca, dupa cum reiese din dosarul depus la Curte, Legea 7/1998 nu a transpus in dreptul intern art. 4 alin. (2) din directiva.

42. Rezulta ca, astfel cum a subliniat Tribunal Supremo, in ordinea juridica spaniola, o instanta nationala poate in orice situatie sa aprecieze, in cadrul unui litigiu referitor la un contract incheiat intre un vanzator sau furnizor si un consumator, caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociata individual, care priveste in special obiectul principal al contractului mentionat, chiar in ipotezele in care aceasta clauza a fost redactata in mod prealabil de vanzator sau furnizor in mod clar si inteligibil.

43. In aceste conditii, trebuie sa se constate ca, prin autorizarea posibilitatii unui control jurisdictional complet al caracterului abuziv al clauzelor, precum cele vizate la art. 4 alin. (2) din directiva, prevazute intr-un contract incheiat intre un vanzator sau furnizor si un consumator, reglementarea spaniola in cauza in actiunea principala permite sa se asigure consumatorului, in conformitate cu art. 8 din directiva, un nivel de protectie efectiva mai ridicat decat cel stabilit de aceasta.

44. In lumina acestor consideratii, trebuie sa se raspunda la prima si la a doua intrebare ca art. 4 alin. (2) si art. 8 din directiva trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari nationale, precum cea in cauza in actiunea principala, care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

Cu privire la a treia intrebare

45. Prin intermediul celei de a treia intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca daca art. 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE si art. 4 alin. (1) CE se opun unei interpretari a art. 4 alin. (2) si a art. 8 din directiva potrivit careia statele membre pot adopta o reglementare nationala care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

46. Or, cu privire la art. 2 CE si la art. 4 alin. (1) CE, trebuie sa se constate ca, potrivit unei jurisprudente constante, aceste dispozitii prevad obiective si principii generale care sunt aplicate in mod necesar coroborat cu capitolele respective din Tratatul CE destinate sa puna in aplicare aceste principii si obiective. Acestea nu pot, asadar, prin ele insele, sa aiba ca efect instituirea, in sarcina statelor membre, a unor obligatii juridice clare si neconditionate (a se vedea in acest sens, in ceea ce priveste art. 2 CE, Hotararea din 24 ianuarie 1991, Alsthom Atlantique, C-339/89, Rec., p. 1-107, pct. 9, si, cu privire la art. 4 alin. (1) CE, Hotararea din 3 octombrie 2000, Echirolles Distribution, C-9/99, Rec., p. 1-8207, pct. 25).

47. De asemenea, nici art. 3 alin. (1) lit. (g) CE nu poate sa produca singur obligatii juridice in sarcina statelor membre. Astfel, aceasta dispozitie se limiteaza sa prevada, asa cum Curtea a avut deja ocazia sa clarifice, un obiectiv care trebuie totusi sa fie precizat in alte dispozitii ale tratatului, in special in cele referitoare la normele de concurenta (a se vedea in acest sens Hotararea din 9 noiembrie 1993, Nederlandsche Banden-Industrie-Michelin/Comi-sia, 322/81, Rec., p. 3461, pct. 29, si Hotararea Alsthom Atlantique, citata anterior, pct. 10).

48. In plus, trebuie sa se constate ca indicatiile care figureaza in decizia de trimitere nu permit Curtii sa delimiteze in mod clar dispozitiile din tratat referitoare la normele de concurenta a caror interpretare ar fi utila solutionarii actiunii principale.

49. In lumina tuturor acestor consideratii, trebuie sa se raspunda la a treia intrebare ca art. 2 CE, art. 3 alin. (1) lit. (g) CE si art. 4 alin. (1) CE nu se opun unei interpretari a art. 4 alin. (2) si a art. 8 din directiva potrivit careia statele membre pot adopta o reglementare nationala care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.