Dir. 93/13/CEE. Clauze abuzive in contractele cu consumatorii.

avocat Iasi - clauze abuzive in contracte cu consumatorii

05 Feb Dir. 93/13/CEE. Clauze abuzive in contractele cu consumatorii.

Dir. 93/13/CEE. Clauze abuzive in contractele cu consumatorii

Directiva 93/13/CEE. Clauze abuzive utilizate in contractele incheiate cu consumatorii.

Criterii de apreciere. Examinare din oficiu de catre instanta nationala a caracterului abuziv al unei clauze de stabilire a instantei competente. Articolul 23 din Statutul Curtii

1. Articolul 267 TFUE trebuie interpretat in sensul ca sunt de competenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene interpretarea notiunii „clauza abuziva”, mentionata la art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii si in anexa la aceasta, precum si criteriile pe care instanta nationala poate sau trebuie sa le aplice la examinarea unei clauze contractuale in raport cu dispozitiile acestei directive, avându-se in vedere ca este de competenta instantei mentionate sa se pronunte, tinând cont de aceste criterii, asupra calificarii concrete a unei clauze contractuale specifice in functie de imprejurarile proprii fiecarei spete.

2. Instanta nationala trebuie sa dispuna din oficiu masuri de cercetare judecatoreasca pentru a stabili daca o clauza prin care se atribuie competenta jurisdictionala teritoriala exclusiva, ce figureaza in contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizata si care a fost incheiat intre un vânzator sau un furnizor si un consumator, intra in domeniul de aplicare al Directivei 93/13 si, in caz afirmativ, trebuie sa aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

C.J.U.E., Hot. din 9 noiembrie 2010 in cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing Zrt. impotriva Ferenc Schneider

Circumstantele cauzei

14. La 14 aprilie 2006, VB Penzugyi Lizing Zrt. si Ferenc Schneider au incheiat un contract de imprumut pentru finantarea cumpararii unei masini.

15. In momentul in care domnul Schneider nu si-a mai respectat obligatiile contractuale, VB Penziigyi Lizing a reziliat acest contract de imprumut si a sesizat instanta de trimitere in scopul de a obtine rambursarea unei creante in valoare de 317 404 HUF, precum si plata dobânzilor aferente sumei neplatite si a cheltuielilor.

16. VB Penziigyi Lizing nu a introdus cererea de somatie de plata in fata instantei competente in raza careia are resedinta domnul Schneider, ci s-a prevalat de clauza de stabilire a instantei competente cuprinsa in contractul de imprumut, care confera instantei de trimitere competenta de a se pronunta in legatura cu un eventual litigiu intre parti.

17. Somatia solicitata a fost pronuntata in cadrul unei proceduri numite „gratioasa”, care nu impune ca instanta in cauza sa organizeze o sedinta sau sa audieze partea adversa. La adoptarea acestei somatii, instanta de trimitere nu a analizat competenta sa teritoriala si nici clauza de stabilire a instantei competente cuprinsa in contractul de imprumut.

18. Domnul Schneider a formulat o opozitie impotriva acestei somatii de plata in fata instantei de trimitere, fara a preciza totusi motivele acestei opozitii. Aceasta opozitie a avut drept consecinta juridica faptul ca procedura a devenit contencioasa, aceasta desfa-surându-se astfel in conformitate cu dispozitiile de drept comun ale procedurii civile.

19. Instanta mentionata a constatat ca domnul Schneider nu avea resedinta in raza sa teritoriala, desi normele de procedura civila prevad ca instanta competenta din punct de vedere teritorial pentru a se pronunta asupra unui litigiu precum cel cu care a fost sesizata este instanta in raza careia se afla resedinta pârâtului.

20. in aceste conditii, Budapesti II. es III. keriileti bi’rosâg a hotarât sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:

„1) Protectia garantata consumatorilor prin directiva […] impune ca instanta nationala sa se pronunte din oficiu, chiar in lipsa unei cereri in acest sens – si indiferent de caracterul contencios sau gratios al procedurii -, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale invocate in fata sa, in cadrul examinarii propriei competente teritoriale?

2) In masura in care se impune un raspuns afirmativ la prima intrebare, care sunt criteriile pe care instanta nationala le poate lua in considerare in cadrul acestei examinari, in special atunci când o clauza contractuala nu prevede competenta teritoriala a instantelor in raza carora se afla sediul vânzatorului sau al furnizorului, ci a instantelor corespunzatoare altor circumscriptii, cu toate ca se afla in apropierea acestui sediu?

3) Articolul 23 primul paragraf din [Statutul Curtii] exclude posibilitatea ca instanta nationala care declanseaza o procedura a intrebarilor preliminare sa informeze simultan despre aceasta, din oficiu, ministrul din statul sau membru responsabil de portofoliul justitiei?”

Ulterior Budapesti II. es III. keriileti birosâg a decis sa adreseze Curtii, cu titlu suplimentar, urmatoarele intrebari preliminare:

„1) Competenta Curtii prevazuta la art. [267 TFUE] include si atributia de a interpreta notiunea «clauza abuziva» mentionata la art. 3 alin. (1) din directiva […], precum si clauzele enumerate in anexa la aceasta directiva?

2) In cazul unui raspuns afirmativ la prima intrebare, cererea de pronuntare a unei hotarâri preliminare care are ca obiect o astfel de interpretare poate – in interesul aplicarii uniforme in toate statele membre a nivelului de protectie a drepturilor consumatorilor garantat de directiva […] – sa urmareasca sa se stabileasca aspectele de care poate sau trebuie sa tina seama instanta nationala in cazul aplicarii criteriilor generale prevazute de directiva in privinta unei clauze individuale specifice?

3) In cazul in care instanta nationala, chiar si atunci când partile nu au formulat o solicitare in acest sens, constata ea insasi eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale, aceasta poate sa efectueze o cercetare judecatoreasca din oficiu in vederea stabilirii elementelor de fapt si de drept necesare, in cazul in care, conform dreptului procedural national, probele pot fi administrate numai la cererea partilor?”

Cu privire la intrebarile preliminare

Cu privire la a treia intrebare adresata initial

26. Prin intermediul acestei intrebari, instanta de trimitere ridica problema daca art. 23 primul paragraf din Statutul Curtii se opune unei dispozitii de drept national care prevede ca instanta care initiaza o procedura de trimitere preliminara informeaza simultan, din oficiu, in legatura cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justitiei.

27. in aceasta privinta, trebuie sa se arate ca art. 23 primul paragraf din Statutul Curtii, care prevede ca decizia instantei nationale care isi suspenda procedura si sesizeaza Curtea este notificata acesteia de catre instanta nationala respectiva si ca aceasta decizie este apoi notificata de catre grefierul Curtii, printre altele si dupa caz, partilor in cauza, statelor membre si Comisiei, precum si altor institutii, organe, oficii sau agentii ale Uniunii, nu cuprinde nicio indicatie referitoare la alte masuri de informare care pot fi adoptate de instanta nationala in contextul deciziei sale de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminara.

28. Pentru a raspunde la intrebarea adresata, trebuie subliniat ca sistemul stabilit prin art. 267 TFUE in vederea asigurarii unitatii de interpretare a dreptului Uniunii in statele membre instituie o cooperare directa intre Curte si instantele nationale printr-o procedura independenta de orice initiativa a partilor (a se vedea Hotarârea din 10 iulie 1997, Palmisani, C-261/95, Rec., p. 1-4025, pct. 31, Hotarârea din 12 februarie 2008, Kempter, C-2/06, Rep., p. 1-411, pct. 41, si Hotarârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C-210/06, Rep., p. 1-9641, pct. 90).

29. Astfel, trimiterea preliminara se intemeiaza pe un dialog intre instante, a carui declansare depinde in intregime de aprecierea pe care o face instanta nationala asupra pertinentei si necesitatii trimiterii mentionate (a se vedea Hotarârile citate anterior Kempter, pct. 42, si Cartesio, pct. 91).

30. Tinând cont de aceste principii care stau la baza mecanismului trimiterii preliminare si având in vedere intrebarea adresata, este important sa se determine daca obligatia de informare despre care este vorba poate avea o influenta asupra posibilitatilor pe care le au instantele nationale in temeiul art. 267 TFUE.

31. In aceasta privinta, nu rezulta ca o obligatie precum cea in cauza in actiunea principala poate fi considerata o ingerinta in mecanismul de dialog jurisdictional prevazut la art. 267 TFUE.

32. Astfel, obligatia ce revine instantelor nationale ale statului membru vizat de a informa ministrul justitiei in momentul transmiterii catre Curte a deciziei de trimitere nu constituie o conditie pentru o astfel de trimitere. Asadar, ea nu poate avea o influenta asupra dreptului instantelor mentionate de a formula o cerere de pronuntare a unei hotarâri preliminare si nici nu poate aduce atingere prerogativelor conferite acestora in temeiul art. 267 TFUE.

33. Pe de alta parte, nu rezulta ca o eventuala incalcare a acestei obligatii de informare determina consecinte juridice care pot afecta procedura prevazuta la art. 267 TFUE.

34. In plus, astfel cum a aratat avocatul general la pct. 74 din concluzii, nu a fost prezentat niciun indiciu din care s-ar putea deduce ca, din cauza obligatiei de informare mentionate, instantele nationale ale statului membru vizat ar putea fi descurajate sa sesizeze Curtea cu o trimitere preliminara.

35. Prin urmare, trebuie sa se raspunda la a treia intrebare adresata initial ca art. 23 primul paragraf din Statutul Curtii nu se opune unei dispozitii de drept national care prevede ca instanta care initiaza o procedura de trimitere preliminara informeaza simultan, din oficiu, in legatura cu acest aspect ministrul responsabil de portofoliul justitiei in statul membru vizat.

Cu privire la prima si la a doua intrebare adresate cu titlu suplimentar

36. Prin intermediul acestor intrebari, care trebuie examinate impreuna, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca daca art. 267 TFUE trebuie interpretat in sensul ca sunt de competenta Curtii interpretarea notiunii „clauza abuziva” mentionate la art. 3 alineatul (1) din directiva si in anexa la aceasta, precum si criteriile pe care instanta nationala poate sau trebuie sa le aplice la examinarea unei clauze contractuale in raport cu dispozitiile directivei.

37. Pentru a se raspunde la intrebarile mentionate, trebuie amintit ca procedura prevazuta la art. 267 TFUE este un instrument de cooperare intre Curte si instantele nationale, cu ajutorul caruia Curtea furnizeaza acestora elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru solutionarea litigiilor asupra carora urmeaza sa se pronunte (a se vedea printre altele Hotarârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska-Bscher, C-231/89, Rec., p. I-4003, pct. 18, si Hotarârea din 12 martie 1998, Djabali, C-314/96, Rec., p. 1-1149, pct. 17).

38. In ceea ce priveste dispozitiile de drept al Uniunii care pot face obiectul unei hotarâri a Curtii in temeiul art. 267 TFUE, trebuie amintit ca aceasta este competenta sa se pronunte asupra interpretarii tratatelor si a actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii fara nicio exceptie (a se vedea Hotarârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi, C-322/88, Rec., p. 4407, pct. 8, si Hotarârea din 11 mai 2006, Friesland Coberco Dairy Foods, C-l 1/05, Rec., p. 1-4285, pct. 35 si 36).

39. Prin urmare, in ceea ce priveste o reglementare din sfera dreptului Uniunii, o instanta nationala poate solicita Curtii sa interpreteze notiunile ce figureaza intr-un instrument de drept derivat, precum notiunea „clauza abuziva” prevazuta de directiva si de anexa la aceasta.

40. in aceasta privinta, Curtea a statuat ca art. 3 alin. (1) si art. 4 alin. (1) din directiva definesc, in ansamblul lor, criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispozitiilor directivei (a se vedea Hotarârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicata inca in Repertoriu, pct. 33 si jurisprudenta citata).

41. Pe de alta parte, o intrebare asemanatoare a fost adresata in cadrul trimiterii preliminare care a condus la pronuntarea Hotarârii Pannon GSM, citata anterior, in sensul ca, in cauza aflata la originea acestei hotarâri, instanta de trimitere solicita Curtii sa ii furnizeze indicatii in legatura cu elementele pe care instanta nationala trebuie sa le aiba in vedere pentru aprecierea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale.

42. in aceasta privinta, Curtea, la pct. 37-39 din hotarârea mentionata, a aratat ca art. 3 din directiva nu defineste decât in mod abstract elementele care confera caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, ca anexa la care face trimitere art. 3 alin. (3) din directiva nu contine decât o lista orientativa si neexhaustiva a clauzelor care pot fi considerate abuzive si ca, potrivit art. 4 din directiva, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se in considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a incheiat contractul si raportându-se, in momentul incheierii contractului, la toate circumstantele care insotesc incheierea acestuia.

43. In aceste conditii, Curtea, in raspunsul pe care l-a formulat la intrebarea mentionata, a precizat ca revine instantei nationale obligatia de a determina daca o clauza contractuala intruneste criteriile necesare pentru a fi calificata drept „abuziva” in sensul art. 3 alin. (1) din directiva si ca, in acest fel, instanta nationala trebuie sa aiba in vedere faptul ca o clauza dintr-un contract incheiat intre un consumator si un vânzator sau un furnizor, care este inserata fara sa fi facut obiectul unei negocieri individuale si care confera competenta exclusiva instantei in raza careia se afla sediul social al vânzatorului sau al furnizorului, poate fi considerata drept abuziva (a se vedea Hotarârea Pannon GSM, citata anterior, pct. 44).

44. Prin urmare, trebuie sa se raspunda la prima si la a doua intrebare adresate cu titlu suplimentar ca art. 267 TFUE trebuie interpretat in sensul ca sunt de competenta Curtii interpretarea notiunii „clauza abuziva”, mentionata la art. 3 alin. (1) din directiva si in anexa la aceasta, precum si criteriile pe care instanta nationala poate sau trebuie sa le aplice la examinarea unei clauze contractuale in raport cu dispozitiile directivei, avându-se in vedere ca este de competenta instantei mentionate sa se pronunte, tinând cont de aceste criterii, asupra calificarii concrete a unei clauze contractuale specifice in functie de imprejurarile proprii fiecarei spete.

Cu privire la a treia intrebare adresata cu titlu suplimentar

45. Prin intermediul acestei intrebari, care este redactata in termeni foarte generali, instanta de trimitere urmareste sa determine responsabilitatile care ii revin, in temeiul dispozitiilor directivei, incepând din momentul in care se ridica problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenta jurisdictionala teritoriala exclusiva. Instanta nationala intreaba in special daca, intr-o astfel de situatie, are obligatia de a efectua o cercetare judecatoreasca din oficiu in vederea stabilirii elementelor de fapt si de drept necesare pentru aprecierea existentei unei astfel de clauze, in cazul in care dreptul national nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre parti.

46. Pentru a raspunde la intrebarea adresata, trebuie amintit ca, potrivit unei jurisprudente constante, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vânzator sau un furnizor in ceea ce priveste atât puterea de negociere, cât si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de catre vânzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (a se vedea Hotarârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, Rec., p. 1-4941, punctul 25, Hotarârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 25, precum si Hotarârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomuni-caciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, pct. 29).

47. Curtea a statuat de asemenea ca, având in vedere o astfel de situatie de inferioritate, art. 6 alin. (1) din directiva mentionata prevede ca o clauza abuziva nu creeaza obligatii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa substituie echilibrul formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor printr-un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti (a se vedea Hotarârile citate anterior Mostaza Claro, pct. 36, si Asturcom Telecomunicaciones, pct. 30).

48. Pentru a asigura protectia urmarita de directiva, Curtea a subliniat ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vânzator sau furnizor nu poate fi compensata decât printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor la contract (a se vedea Hotarârile citate anterior Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, pct. 27, Mostaza Claro, pct. 26, precum si Asturcom Telecomunicaciones, pct. 31 ).

49. Astfel, in cadrul atributiilor care ii revin in temeiul dispozitiilor directivei, instanta nationala trebuie sa verifice daca o clauza din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizata intra in domeniul de aplicare al acestei directive. In caz afirmativ, instanta mentionata este obligata sa aprecieze, daca este cazul din oficiu, aceasta clauza in raport cu cerintele privind protectia consumatorului prevazute de directiva mentionata.

50. In ceea ce priveste prima faza a examinarii ce trebuie efectuata de instanta nationala, rezulta din dispozitiile coroborate ale articolelor 1 si 3 din directiva ca aceasta se aplica oricarei clauze prin care se stabileste competenta jurisdictionala teritoriala exclusiva, ce figureaza intr-un contract incheiat intre un vânzator sau un furnizor si un consumator si nu a facut obiectul unei negocieri individuale.

51. Pentru a garanta eficacitatea protectiei consumatorilor urmarita de legiuitorul Uniunii, instanta nationala trebuie, prin urmare, in toate cazurile si indiferent de normele de drept intern, sa determine daca clauza in litigiu a facut sau nu a facut obiectul unei negocieri individuale intre un vânzator sau un furnizor si un consumator.

52. In ceea ce priveste a doua faza a examinarii mentionate, trebuie sa se constate ca clauza contractuala care face obiectul litigiului principal prevede, astfel cum a aratat instanta de trimitere, competenta teritoriala exclusiva a unei instante care nu este instanta in raza careia are resedinta pârâtul si nici cea in raza careia se afla sediul reclamantei, ci cea care se afla in apropierea sediului acesteia din urma atât pe plan geografic, cât si din punctul de vedere al posibilitatilor de transport.

53. In ceea ce priveste o clauza care a fost inserata fara a face obiectul unei negocieri individuale intr-un contract incheiat intre un consumator si un vânzator sau un furnizor si care confera o competenta exclusiva instantei in raza careia era situat sediul vânzatorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotarârea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, ca o astfel de clauza trebuie considerata abuziva in sensul art. 3 din directiva in cazul in care, in contradictie cu cerinta de buna-cre-dinta, provoaca un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului.

54. Trebuie sa se arate ca clauza la care se refera intrebarea instantei nationale in actiunea principala, la fel ca si o clauza care are ca obiect conferirea competentei, pentru toate litigiile care decurg din contract, instantei in raza careia se afla sediul vânzatorului sau al furnizorului, creeaza in sarcina consumatorului obligatia de a se supune competentei exclusive a unei instante care poate fi departe de domiciliul sau, ceea ce poate face mai dificila prezentarea sa in fata acesteia. In cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate in sarcina consumatorului pentru a comparea in fata instantei s-ar putea dovedi disuasive si l-ar putea determina pe accsta sa renunte la orice actiune in justitie sau la orice aparare. O astfel de clauza intra, asadar, in categoria cclor având ca obicct sau ca efect excluderea sau obstructionarea dreptului consumatorului de a introduce actiuni in justitie, categorie prevazuta la pct. 1 lit. (q) din anexa la directiva (a se vedea Hotarârea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, pct. 22).

55. in plus, o astfel de clauza de stabilire a competentei juris-dictionale exclusive permite vânzatorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activitatii sale profesionale in fata unei singure instante, care nu este cea in raza careia are resedinta consumatorul, ceea ce faciliteaza in acelasi timp organizarea prezentarii vânzatorului sau a furnizorului mentionat in instanta si o face mai putin oneroasa (a se vedea in acest sens Hotarârea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, pct. 23).

56. Prin urmare, trebuie sa se raspunda la a treia intrebare adresata cu titlu suplimentar ca instanta nationala trebuie sa dispuna din oficiu masuri de cercetare judecatoreasca pentru a stabili daca o clauza prin care se atribuie competenta jurisdictionala teritoriala exclusiva, ce figureaza in contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizata si care a fost incheiat intre un vânzator sau un furnizor si un consumator, intra in domeniul de aplicare al directivei si, in caz afirmativ, trebuie sa aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.