Directiva 85/577/CEE. Articolul 4. Protectia consumatorilor.

cabinet avocat claudia bicu iasi - articolul 4

05 feb. Directiva 85/577/CEE. Articolul 4. Protectia consumatorilor.

Directiva 85/577/CEE. Articolul 4. Protectia consumatorilor.

Contracte negociate in afara spatiilor comerciale.  Drept de reziliere. Obligatia comerciantului de informare. Nulitatea contractului. Masuri adecvate

Articolul 4 din Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protectia consumatorilor in cazul contractelor negociate in afara spatiilor comerciale nu se opune ca o instanta nationala sa declare din oficiu nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformarii consumatorului despre dreptul sau de reziliere, desi nulitatea nu a fost invocata in niciun moment de consumator in fata instantelor nationale competente.

C.J.U.E., Hot. din 17 decembrie 2009 in cauza C-227/08, Eva Martin Martin impotriva EDP Editores SL,

(…)

Circumstantele cauzei

12. Doamna Martin Martin a semnat la 20 mai 2003, la domiciliul sau, un contract cu un reprezentant al EDP, avand ca obiect cumpararea a cincisprezece carti, a cinci DVD-uri si a unui cititor DVD. Aceste produse i-au fost livrate la 2 iunie 2003.

13. intrucat nu a obtinut plata marfii, EDP a solicitat Juzgado de Primera Instancia n°l de Salamanca initierea unei proceduri a somatiei de plata impotriva doamnei Martin Martin, pretinzand suma de 1.861,52 euro, majorata cu dobanzile legale si cu cheltuielile.

14. intrucat, prin decizia din 14 iunie 2007, a fost obligata sa plateasca suma pretinsa, parata a declarat apel la Audiencia Provincial de Salamanca.

15. In decizia de trimitere, Audiencia Provincial de Salamanca considera, mai intai, ca acest contract poate fi declarat nul in masura in care parata nu a fost informata in mod corect despre dreptul sau de revocare a consimtamantului in termen de sapte zile de la data livrarii marfii, precum si asupra conditiilor si a consecintelor exercitarii acestui drept. Totusi, aceasta instanta arata ca doamna Martin Martin nu a invocat niciun motiv de nulitate, nici in fata instantei de prim grad de jurisdictie, nici in cadrul apelului.

16. Or, avand in vedere ca art. 4 din Legea 26/91 prevede obligatia consumatorului de a solicita anularea contractului incheiat cu incalcarea conditiilor stabilite la art. 3 din aceasta lege si ca, in dreptul spaniol, procesele civile sunt in general supuse asa-numi-tului principiu al „disponibilitatii” („de justicia rogada”), in temeiul caruia instanta nu poate aprecia din oficiu situatia de fapt, dovezile si pretentiile care nu au fost invocate de parti, Audiencia Provincial de Salamanca solicita sa se stabileasca daca, pentru a se pronunta asupra apelului declarat impotriva deciziei primei instante, trebuie sa tina seama doar de motivele invocate in cadrul procedurii de opozitie si a procedurii de apel sau, dimpotriva, dispozitiile directivei ii permit sa se pronunte din oficiu asupra unei eventuale nulitati a contractului.

17. In aceste conditii, Audiencia Provincial din Salamanca a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarea intrebare preliminara:

„Articolul 153 CE coroborat cu articolele 3 CE si 95 CE, cu art. 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [proclamata la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1)] si cu [directiva], in special cu art. 4 din aceasta, trebuie sa fie interpretat in sensul ca permite instantei care judeca un apel formulat impotriva unei hotarari pronuntate in prima instanta sa declare din oficiu nulitatea unui contract care intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate anterior in cazul in care nulitatea respectiva nu a fost invocata in niciun moment in aparare de catre consumatorul parat in procedura somatiei de plata, nici in sedinta, nici in apel?”

Cu privire la intrebarea preliminara

18. Prin intermediul intrebarii formulate, Audiencia Provincial de Salamanca solicita, in esenta, sa se stabileasca daca art. 4 din directiva trebuie interpretat in sensul ca permite unei instante nationale sa invoce din oficiu incalcarea acestei dispozitii si sa declare nulitatea unui contract din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul neinformarii consumatorului despre dreptul sau de reziliere, desi nulitatea nu a fost invocata in niciun moment de consumator in fata instantelor nationale competente.

19. Pentru a se raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa se aminteasca de la bun inceput ca dreptul comunitar nu impune, in principiu, instantelor nationale sa invoce din oficiu un motiv intemeiat pe incalcarea dispozitiilor comunitare atunci cand examinarea acestui motiv le-ar impune depasirea cadrului litigiului astfel cum acesta a fost delimitat de parti, intemeindu-se pe alte fapte si circumstante decat cele pe care si-a intemeiat cererea partea care are un interes in aplicarea dispozitiilor respectivc (a se vedea in acest sens in special Hotararea din 14 decembrie 1995, van Schijndel si van Veen, C-430/94, Rec., p. 1-4705, pct. 22, precum si Hotararea din 7 iunie 2007, van der Weerd si altii, C-222/05-C-225/05, Rep., p. 1-4233, pct. 36).

20. Aceasta limitare a competentei instantei nationale este justificata de principiul conform caruia initiativa unui proces apartine partilor si, in consecinta, instanta nu poate actiona din oficiu decat in cazuri exceptionale, in care interesul public impune interventia acesteia (a se vedea Hotararile citate anterior van Schijndel si van Veen, pct. 21, si van der Weert si altii, pct. 35).

21. Prin urmare, este necesar sa se stabileasca, in primul rand, daca se poate considera ca dispozitia comunitara in discutie in actiunca principala, si anume art. 4 din directiva, se intemeiaza pe un asemenea interes public.

22. In aceasta privinta, trebuie aratat ca, astfel cum rezulta in special din al patrulea si din al cincilea considerent, directiva are ca obiectiv protectia consumatorului impotriva riscului rezultat din imprejurari specifice incheierii contractelor in afara spatiilor comerciale (Hotararea din 10 aprilie 2008, Hamilton, C-412/06, Rep., p. 1-2383, pct. 32), aceste contracte fiind caracterizate de faptul ca initiativa negocierilor contractuale ii apartine de obicei comerciantului, iar consumatorul nu este pregatit pentru o asemenea vanzare la domiciliu pentru a compara in special pretul si calitatea diferitelor oferte disponibile.

23. Avand in vedere acest dezechilibru, directiva asigura protectia consumatorului instituind, mai intai, un drept de reziliere in beneficiul sau. Astfel, un asemenea drept urmareste tocmai compensarea dezavantajului ce rezulta pentru consumator dintr-o vanzare la domiciliu, in afara spatiilor comerciale, dandu-i posibilitatea, intr-un interval de cel putin sapte zile, de a evalua obligatiile care decurg din contract (a se vedea in acest sens Hotararea Hamil-ton, citata anterior, pct. 33).

24. In vederea intaririi protectiei consumatorului intr-o situatie la care nu se asteapta, directiva prevede in plus, la art. 4, obligatia comerciantului de a informa in scris consumatorul despre dreptul acestuia de a rezilia contractul, precum si despre conditiile si modalitatile de exercitare la care este supus un asemenea drept.

25. In sfarsit, din art. 5 alin. (1) din directiva rezulta ca acest termen minimal de sapte zile trebuie calculat din momentul in care consumatorul a primit de la comerciant informatia respectiva. Aceasta prevedere se explica, dupa cum Curtea a avut ocazia sa precizeze, prin faptul ca, in cazul in care consumatorul nu are cunostinta despre existenta unui drept de reziliere, acesta se gaseste in imposibilitatea de a-1 exercita (Hotararea din 13 decembrie 2001, Heininger, C-481/99, Rec., p. 1-9945, pct. 45).

26. Cu alte cuvinte, regimul de protectie instituit de directiva presupune nu numai ca, in calitate de parte defavorizata, consumatorul dispune de dreptul de a rezilia contractul, ci si ca ia cunostinta de drepturile sale fiind in mod expres informat in scris despre acestea.

27. Se impune, asadar, constatarea ca obligatia de informare prevazuta la art. 4 din directiva ocupa un loc central in economia generala a acesteia, in calitate de garantie esentiala, dupa cum a aratat avocatul general la pct. 55 si 56 din concluzii, a unei exercitari efective a dreptului de reziliere si, prin urmare, a efectului util al protectiei consumatorilor urmarite de legiuitorul comunitar.

28. In consecinta, o asemenea dispozitie se incadreaza in domeniul interesului public, care poate, in sensul jurisprudentei amintite la pct. 20 din prezenta hotarare, sa justifice o interventie pozitiva a instantei nationale pentru a compensa dezechilibrul existent intre consumator si comerciant in cadrul contractelor incheiate in afara spatiilor comerciale.

29. in aceste conditii, trebuie sa se considere ca, in cazul in care consumatorul nu ar fi informat in mod corect despre dreptul acestuia de reziliere, instanta nationala sesizata poate invoca din oficiu incalcarea prevederilor cuprinse in art. 4 din directiva.

30. Acest aspect fiind stabilit, pentru a raspunde la intrebarea adresata de Audiencia Provincial de Salamanca, se impun, in al doilea rand, unele precizari cu privire la consecintele care pot fi deduse dintr-o asemenea incalcare si, mai specific, cu privire la posibilitatea instantei nationale sesizate de a declara nul contractul incheiat cu nerespectarea obligatiei de informare in cauza.

31. Cu privire la acest aspect, Curtea a avut ocazia sa precizeze ca, desi art. 4 al treilea paragraf din directiva confera statelor membre responsabilitatea de a reglementa efectele unei nerespectari a obligatiei de informare, instantele nationale sesizate cu un litigiu intre particulari trebuie, la randul lor, sa interpreteze toate normele de drept intern, in cea mai mare masura posibila, in lumina textului si a finalitatii directivei pentru a pronunta o solutie conforma obiectivului urmarit de aceasta (a se vedea in special in acest sens Hotararea din 25 octombrie 2005, Schulte, C-350/03, Rec., p. I-9215, pct. 69,71 si 102).

32. in acest cadru, trebuie aratat, pe de o parte, ca notiunea „masuri adecvate privind protectia consumatorului” la care se refera art. 4 al treilea paragraf din directiva recunoaste autoritatilor nationale o marja de apreciere a stabilirii consecintelor care urmeaza a fi deduse dintr-o lipsa de informare, in masura in care aceasta este exercitata in conformitate cu obiectivul principal al directivei pentru a asigura protectia recunoscuta consumatorilor in conditii adecvate in raport cu imprejurarile specifice cauzei.

33. Pe de alta parte, trebuie deopotriva amintit ca directiva recurge la o armonizare minima in masura in care, potrivit art. 8, aceasta nu impiedica statele membre sa adopte sau sa mentina prevederi mai favorabile pentru protectia consumatorilor in domeniul pe care il reglementeaza (a se vedea in acest sens Hotararea HaniiIton, citata anterior, pct. 48).

34. In aceste conditii, o masura precum cea avuta in vedere de instanta de trimitere, constand in declararea nulitatii contractului in litigiu, poate fi calificata „adecvata”, in sensul art. 4 al treilea paragraf mentionat anterior, prin faptul ca sanctioneaza neindeplinirea unei obligatii a carei respectare, astfel cum s-a aratat la pct. 26 si 27 din prezenta hotarare, este esentiala in vederea formarii vointei consumatorului si a realizarii nivelului de protectie urmarit de legiuitorul comunitar.

35. In sfarsit, trebuie precizat ca, pe de o parte, aceasta concluzie nu exclude posibilitatea ca alte masuri sa asigure deopotriva acest nivel de protectie, precum, de exemplu, redeschiderea termenelor aplicabile in materia rezilierii contractului care sa permita punerea consumatorului in masura sa exercite dreptul care ii este conferit de art. 5 alin. (1) din directiva. Pe de alta parte, ar fi posibil ca instanta nationala sesizata sa fie obligata de asemenea sa tina seama, in anumite imprejurari, de vointa consumatorului de a nu i se anula contractul in cauza (a se vedea, prin analogie, Hotararea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, nepublicata inca in Repertoriu, pct. 33).

36. Avand in vedere toate consideratiile de mai sus, trebuie sa se raspunda la intrebarea adresata ca art. 4 din directiva nu se opune ca o instanta nationala sa declare din oficiu nulitatea unui contract * *din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul nein-formarii consumatorului despre dreptul sau de reziliere, desi nulitatea nu a fost invocata in niciun moment de consumator in fata instantelor nationale competente (…)

34. Directiva 87/102/CEE. Credit de consum. Dreptul consumatorului de a solicita despagubiri de la cel care acorda creditul in cazul neexecutarii sau executarii necorespunzatoare a contractului privind bunurile sau serviciile finantate cu ajutorul creditului. Conditii. Mentionarea bunului sau a serviciului finantat in oferta de credit. Facilitate de credit care permite utilizarea creditului acordat pentru finantarea mai multor operatiuni. Posibilitatea judecatorului national de a pune in discutie din oficiu dreptul consumatorului de a solicita despagubiri de la cel care acorda creditul

1. Articolele 11 si 14 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum, astfel cum a fost modificata prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 februarie 1998, trebuie interpretate in sensul ca se opun posibilitatii ca dreptul de a solicita despagubiri, prevazut la art. 11 alin. (2) din aceasta directiva, astfel cum a fost modificata, de care beneficiaza consumatorul impotriva celui care acorda creditul, sa fie subordonat conditiei ca oferta prealabila de credit sa mentioneze bunul sau prestarea de servicii finantata.

2. Directiva 87/102, astfel cum a fost modificata prin Directiva 98/7, trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa aplice din oficiu dispozitiile care transpun in dreptul intern art. 11 alin. (2) din aceasta.

C.J.C.E., Hot. din 4 octombrie 2007 in cauza C-429/05, Max Rampion, Marie-Jeanne Godard, casatorita Rampion, impotriva Franfinance SA, K par K SAS (…)

Circumstantele cauzei

8. La 5 septembrie 2003, ca urmare a unei vanzari la domiciliu, sotii Rampion au efectuat o comanda de ferestre la K par K, pentru un pret total de 6 150 de euro. Potrivit contractului de vanzare incheiat in acest scop, ferestrele trebuiau sa fie livrate intr-un termen de sase-opt saptamani de la data efectuarii masuratorilor de catre un tehnician specializat.

9. Potrivit instantei de trimitere, acest contract de vanzare mentioneaza finantarea integrala a bunului achizitionat cu ajutorul unui credit acordat de Franfinance.

10. In aceeasi zi, sotii Rampion au obtinut de la Franfinance o facilitate de credit care prevedea un plafon egal cu pretul de vanzare. Oferta de credit indica identitatea vanzatorului cu precizarea „cont platforma K par K”, dar nu specifica bunul finantat.

11. La livrarea ferestrelor comandate, la 27 noiembrie 2003, sotii Rampion au observat ca pervazul, precum si cadrul acestora erau infestate de paraziti. Lucrarea nu a fost continuata si, printr-o scrisoare din 5 ianuarie 2004, acestia au denuntat contractul de vanzare.

12. intrucat cererea de reziliere a acestora a ramas fara rezultat, prin cererile din 29 octombrie si 2 noiembrie 2004, de declarare a nulitatii contractului de vanzare si de reziliere subsecventa a contractului de credit, sotii Rampion au chemat in judecata K par K, precum si Franfinance, argumentand ca in contractul de vanzare nu se mentiona cu precizie termenul de livrare a bunurilor in cauza, contrar cerintei impuse de Codul privind protectia consumatorilor.

13. Cu titlu subsidiar, sotii Rampion au solicitat rezolutiunea contractului de vanzare pe motivul nerespectarii de catre K par K a obligatiei sale de consiliere, intrucat aceasta din urma propusese furnizarea si montarea tamplariei, cu toate ca suportul acesteia era defectuos.

14. Paratele din actiunea principala au sustinut in special ca nu exista niciun raport de interdependenta intre cele doua contracte, din moment ce, in pofida cerintei impuse la art. L. 311-20 din Codul privind protectia consumatorilor, mentionarea bunului finantat nu figureaza in oferta de credit. De asemenea, ar fi vorba de o facilitate de credit, si nu de un credit destinat finantarii bunului achizitionat.

15. Cu ocazia dezbaterilor care au avut loc in fata sa, instanta de trimitere a invocat din oficiu mai multe motive intemeiate pe prevederile Codului privind protectia consumatorilor, referitoare la creditul de consum si la vanzarea la domiciliu.

16. In acest context, Tribunal d’instance de Saintes a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:

„1) Articolele 11 si 14 din Directiva 87/102/CEE […] trebuie sa fie interpretate in sensul ca permit instantei sa aplice normele privind interdependenta dintre contractul de credit si contractul de furnizare de bunuri sau de servicii, finantat cu ajutorul acestui credit, in cazul in care contractul de credit nu mentioneaza bunul finantat sau a fost incheiat sub forma unei facilitati de credit care nu mentioneaza bunul finantat?

2) Directiva 87/102/CEE […] are o finalitate mai larga decat simpla protectie a consumatorilor, care se extinde la organizarea pietei si permite instantei sa aplice din oficiu dispozitiile care decurg din acest fapt?”

Cu privire la intrebarile preliminare

Cu privire la prima intrebare

Cu privire la admisibilitate

17. In primul rand, Franfinance sustine ca, intrucat prima intrebare formulata nu vizeaza in realitate decat aplicarea prevederilor dreptului national privind conditiile necesare pentru a se retine existenta unui credit cu destinatie speciala, nu este de competenta

Curtii sa se pronunte cu privire la aceasta. Intr-adevar, Directiva 87/102 nu ar prevedea decat un nivel minim de armonizare, iar art. 11 din aceasta ar preciza ca statele membre determina, in mod concret, in ce conditii consumatorul poate solicita despagubiri de la cel care acorda creditul.

18. In acest sens, este necesar sa se admita, astfel cum rezulta din art. 15 si din al douazeci si cincilea considerent al acesteia, potrivit carora aceasta directiva nu impiedica statele membre sa mentina sau sa adopte dispozitii mai stricte pentru protectia consumatorilor, ca Directiva 87/102 nu prevede decat un nivel minim de armonizare a dispozitiilor nationale privind creditul de consum.

19. Cu toate acestea, prima intrebare formulata se refera in mod explicit la interpretarea art. 11 din directiva mentionata, despre care este cert ca a fost transpus in dreptul francez in special prin art. L. 311-20 si art. L. 311-21 din Codul privind protectia consumatorilor, care permit imprumutatului, in anumite conditii, sa obtina suspendarea, rezolutiunea sau anularea contractului de credit.

20. Or, problema de a stabili daca si, dupa caz, in ce masura dreptul de a solicita despagubiri, prevazut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, de care beneficiaza consumatorul impotriva celui care acorda creditul, poate fi subordonat in dreptul national altor conditii decat cele care figureaza in aceasta dispozitie, apartine analizei pe fond a primei intrebari formulate. Intr-adevar, adaugarea oricarei conditii suplimentare implica riscul de a situa prevederile dreptului national sub nivelul de armonizare urmarit de aceasta directiva si, prin urmare, nu poate fi considerata de la bun inceput ca apartinand exclusiv sferei acestui drept.

21. in al doilea rand, potrivit opiniei sustinute de Franfinance, Curtea este cu atat mai putin competenta sa se pronunte asupra acestei intrebari cu cat adevarata intentie a instantei de trimitere nu este aceea de a se asigura ca, in actiunca principala, imprumutatii dispun de un drept efectiv de a solicita despagubiri de la ccl care acorda creditul in intelesul art. 11 din Directiva 87/102, ci aceea de a recunoaste un raport de interdependenta intre respectivele contracte, in cu totul alte scopuri. Instanta de trimitere ar urmari, in realitate, sa puna in aplicare norme proprii dreptului francez, a caror natura si al caror obiect ar fi diferite, in sensul ca nu se refera la un asemenea drept la despagubiri, ci ar prevedea ca acela care acorda creditul este decazut in mod automat din dreptul de a percepe dobanda in cazul in care in oferta de credit nu figureaza anumite mentiuni referitoare la aceasta interdependenta.

22. In ceea ce priveste admisibilitatea intrebarilor preliminare sau competenta Curtii de a raspunde la acestea, Comisia Comunitatilor Europene emite o rezerva dedusa din neindicarea cu precizie de catre instanta de trimitere a motivului pentru care este necesar un raspuns in vederea solutionarii actiunii principale.

23. In acest sens, trebuie amintit ca intrebarile referitoare la interpretarea dreptului comunitar adresate de instanta nationala in contextul normativ si de fapt pe care il defineste sub raspunderea sa si a carui exactitate Curtea nu are competenta sa o verifice, beneficiaza de o prezumtie de pertinenta (a se vedea Hotararea din 15 mai 2003, Salzmann, C-300/01, Rec., p. 1-4899, pct. 29 si 31, precum si Hotararea din 5 decembrie 2006, Cipolla si altii, C-94/04 si C-202/04, Rec., p. 1-11421, pct. 25).

24. Respingerea de catre Curte a unei cereri formulate de o instanta nationala nu este posibila decat atunci cand este evident ca interpretarea dreptului comunitar solicitata de aceasta din urma nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, atunci cand problema este de natura ipotetica sau atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util la intrebarile care i-au fost adresate (a se vedea in special Hotararea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. 1-2099, pct. 39, Hotararea din 15 iunie 2006, Acereda Herrera, C-466/04, Rec., p. 1-5341, pct. 48, si Hotararea Cipolla si altii, citata anterior, pct. 25).

25. Or, trebuie sa se constate ca nu reiese in mod vadit ca interpretarea normelor comunitare solicitata de instanta de trimitere nu ar avea nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, nici ca intrebarile care au ca obiect interpretarea acestor norme ar fi de natura ipotetica. Desi prima intrebare formulata mentioneaza intr-un mod foarte general aplicarea „normelor de interdependenta intre contractul de credit si contractul de furnizare de bunuri sau de servicii”, nu rezulta din decizia de trimitere ca aceasta intrebare ar viza de fapt numai aplicarea dispozitiilor de drept national, altele decat cele care transpun art. 11 din Directiva 87/102 sau care apartin sferei de aplicare a acestuia.

26. In aceste conditii, prezumtia de pertinenta la care se raporteaza prima intrebare formulata nu este rasturnata.

27. Cu toate acestea, intrucat este de competenta Curtii, in cadrul sistemului de cooperare instituit la art. 234 CE, sa ofere instantei nationale un raspuns util, care sa ii permita sa solutioneze litigiul cu care a fost sesizata, instanta comunitara trebuie, daca este cazul, sa reformuleze intrebarile care ii sunt adresate (a se vedea in special Hotararea din 28 noiembrie 2000, Roquette Freres, C-88/99, Rec., p. 1-10465, pct. 18, Hotararea din 20 mai 2003, Ravil, C-469/00, Rec., p. 1-5053, pct. 27, si Hotararea din 4 mai 2006, Haug, C-286/05, Rec., p. 1-4121, pct. 17).

28. Astfel, prima intrebare formulata trebuie inteleasa ca urmarind sa clarifice daca art. 11 si art. 14 din Directiva 87/102 trebuie interpretate in sensul ca se opun ca dreptul de a solicita despagubiri, prevazut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, de care beneficiaza consumatorul impotriva celui care acorda creditul, sa fie subordonat conditiei ca oferta prealabila de credit sa mentioneze bunul sau prestarea de servicii finantata.

29. Avand in vedere cele expuse mai sus, este necesar sa se considere ca prima intrebare adresata Curtii este admisibila.

Cu privire la fond

30. Toate guvernele care au prezentat observatii Curtii, precum si Comisia considera ca dreptul de a solicita despagubiri, de care beneficiaza consumatorul in temeiul art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, nu poate fi conditionat de mentionarea expresa, in cuprinsul contractului de credit, a bunului finantat. Acestea se intemeiaza, in aceasta privinta, atat pe textul acestei dispozitii, cat si pe obiectivul urmarit de aceasta directiva, si anume protectia consumatorilor.

31. in schimb, in opinia Franfinance, contractul pe care l-a incheiat cu sotii Rampion constituie o veritabila facilitate de credit, care poate avea o multitudine de intrebuintari. Spre deosebire de un credit cu destinatie speciala, care serveste la finantarea unei singure operatiuni, o astfel de facilitate de credit nu ar fi subordonata normei de interdependenta ce figureaza la art. 11 din Directiva 87/102, persoana care acorda creditul neputandu-si asuma ansamblul riscurilor economice proprii fiecarei achizitii. Eventualele cazuri de abuz sau de fraude ar fi de analizat de la caz la caz.

Cu privire la domeniul material de aplicare al Directivei 87/102 si in special al art. 11 alin. (2) din aceasta

32. Cu titlu introductiv, trebuie amintit ca, in temeiul art. 1 alin. (1) din Directiva 87/102, aceasta se aplica contractelor de crcdit, astfel de contracte fiind definite la alin. (2) lit. (c) primul paragraf al aceluiasi articol ca fiind contracte prin care „un creditor acorda sau promite sa acorde unui consumator un credit sub forma de plata amanata, un imprumut sau alte facilitati de plata similare”. Aceasta definitie larga a notiunii de contract de credit este confirmata, astfel cum a sustinut Comisia in cadrul sedintei, de al zecelea considerent al Directivei 87/102, potrivit caruia „se poate realiza o protectie mai buna a consumatorilor prin adoptarea anumitor cerinte care sa se aplice tuturor formelor de credit”.

33. Cu toate acestea, astfel cum rezulta din art. 1 alin. (2) lit. (c) al doilea paragraf si din art. 2 din Directiva 87/102, precum si din al unsprezecelea-al paisprezecelea considerent ale acesteia din urma, avand in vedere natura anumitor contracte de credit sau tipuri de tranzactii, aceste contracte sau tranzactii trebuie sa fie partial sau in intregime excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Facilitatea de credit nu figureaza printre ipotezele enumerate in aceste prevederi.

34. O facilitate de credit, al carei unic scop este acela de a pune la dispozitia consumatorului un credit utilizabil pentru finantarea mai multor operatiuni, nu este exclusa, cel putin partial, din domeniul de aplicare al Directivei 87/102 in temeiul art. 2 alin. (1) lit. (e) din aceasta.

35. Intr-adevar, trebuie amintit ca, potrivit acestei prevederi, Directiva 87/102 nu se aplica „creditului sub forma de avansuri in cont curent, acordat de o institutie de credit sau financiara, altul decat cel acordat pentru conturile de carti de credit”. Totusi, potrivit art. 2 alin. (1) lit. (e), dispozitiile prevazute la art. 6 din Directiva 87/102 se aplica acestui tip de credit.

36. Or, notiunea de „cont curent” in intelesul art. 2 alin. (1) lit. (e), care, ca exceptie, este de stricta interpretare, presupune, astfel cum rezulta din termenii „credit [acordat] sub forma de avansuri in cont curent”, ca obiectivul acestui cont nu se limiteaza sa puna un credit la dispozitia clientului. Un astfel de cont constituie, dimpotriva, o platforma mai mult sau mai putin generala care permite clientului sa efectueze operatiuni financiare, caracterizata prin faptul ca sumele virate in acest cont de catre clientul insusi sau de catre un tert nu au ca scop, in mod necesar, sa innoiasca un credit acordat pentru acel cont. Cu alte cuvinte, soldul in defavoarea clientului, autorizat sub forma unui avans, nu este decat una dintre situatiile aferente acestui cont, acesta putand cuprinde si un sold in favoarea clientului.

37. Pe de alta parte, nici economia textului Directivei 87/102, nici obiectivul acesteia, care urmareste in special protectia consumatorilor, nu pledeaza in favoarea unei excluderi din domeniul de aplicare al acestei directive a contractelor de credit acordate sub forma unei facilitati de credit, al carei unic scop este acela de a pune la dispozitia consumatorului un credit utilizabil pentru finantarea mai multor operatiuni.

38. In ceea ce priveste mai exact domeniul de aplicare al art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, nu rezulta din textul acestei prevederi, contrar celor sustinute de Franfinance, ca aceasta se aplica numai contractului de credit care urmareste sa finanteze un singur contract de vanzare sau de prestare de servicii.

39. Astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 58 din concluzii, niciun element din textul acestei prevederi nu pare sa pledeze in sensul ca nu s-ar aplica facilitatilor de credit. in special, utilizarea cuvantului „contract” la singular in finalul art. 11 alin. (2) lit. (d) din Directiva 87/102, care, printre conditiile impuse pentru nasterea dreptului la despagubiri, enumera imprejurarea ca „bunurile sau serviciile reglementate de contractul de crcdit [sa nu fie] furnizate sau [sa fie] furnizate numai partial ori [sa nu fie] conforme cu contractul privind furnizarea lor”, nu justifica interpretarea restrictiva pe care Franfinance o da acestei dispozitii.

40. De asemenea, art. 11 alin. (3) din aceeasi directiva prevede in mod expres o exceptie de la aplicarea alin. (2) al acestui articol. Cu toate acestea, facilitatile de credit nu sunt cele care sunt excluse in mod general.

41. In ce priveste argumentarea Franfinance, potrivit careia art. 11 din Directiva 87/102 nu se poate aplica unei facilitati de credit, persoana care acorda creditul neputandu-si asuma ansamblul riscurilor economice proprii fiecarei achizitii, trebuie constatat ca astfel de riscuri sunt reduse in mod considerabil prin faptul ca alin. (2) al acestui articol nu confera consumatorului dreptul de a solicita despagubiri de la cel care acorda creditul decat in cazul in care, potrivit conditiei prevazute la alin. (2) lit. (b), „intre cel care acorda creditul si furnizorul de bunuri sau servicii exista un contract prealabil in conformitate cu care creditul se ofera exclusiv de catre cel care acorda creditul pentru clientii furnizorului in cauza in vederea cumpararii de bunuri sau servicii de la respectivul furnizor” si atunci cand consumatorul, potrivit conditiei prevazute la acelasi alin. (2) lit. (c), a obtinut „creditul in temeiul acelui contract prealabil”.

42. Obiectivul urmarit de art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102 nu poate fi atins decat daca aceasta dispozitie se aplica si in cazul in care creditul permite o multitudine de intrebuintari. Intr-adevar, dispozitia mentionata trebuie sa fie interpretata prin prisma celui de al douazeci si unulea considerent al Directivei 87/102, in temeiul caruia, in special „in ceea ce priveste bunurile sau serviciile pentru care consumatorul a incheiat contract de cumparare pe credit, consumatorul ar trebui, cel putin in conditiile indicate mai jos, sa aiba drepturi fata de cel care acorda creditul, aceste drepturi fiind suplimentare fata de drepturile sale contractuale normale fata de creditor si fata de furnizorul de bunuri sau servicii

43. Pe de alta parte, faptul ca, in conformitate cu art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, una dintre achizitiile finantate cu ajutorul aceleiasi facilitati de credit poate permite consumatorului sa se indrepte impotriva celui care acorda creditul nu inseamna in mod nccesar ca accst drept afecteaza facilitatea de credit in ansamblu.

Intr-adevar, astfel cum avocatul general a subliniat la pct. 65 si urmatoarele din concluzii, aceasta dispozitie din Directiva 87/102 permite ca protectia acordata consumatorului sa aiba forme diferite, pentru a tine seama de specificul unei facilitati de crcdit in raport cu un credit acordat in vederea unei singure achizitii.

44. Prin urmare, este necesar sa se considere ca art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102 se aplica atat unui contract de credit care urmareste sa finanteze o singura operatiune, cat si unei facilitati de credit care permite consumatorului sa utilizeze creditul acordat pentru finantarea mai multor operatiuni.

Cu privire la dreptul de a solicita despagubiri prevazut la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102

45. In ceea ce priveste problema daca art. 11 alin. (2) din Dircctiva 87/102 se opune posibilitatii ca dreptul de a solicita despagubiri prevazut de aceasta dispozitie sa fie subordonat conditiei ca oferta prealabila de credit sa mentioneze bunul sau prestarea de servicii finantata, trebuie constatat ca o astfel de conditie nu figureaza printre cele cinci conditii cumulative impuse de primul paragraf al acestei prevederi.

46. Desigur, al doilea paragraf al dispozitiei mentionate prevede ca „statele membre determina masura si conditiile in care se poate exercita dreptul la despagubiri”. Totusi, astfel cum a indicat guvernul german si dupa cum a subliniat avocatul general la pct. 71 din concluzii, aceasta dispozitie nu poate fi interpretata in sensul ca permite statelor membre sa subordoneze dreptul de a solicita despagubiri, de care beneficiaza consumatorul, anumitor conditii care se adauga celor enumerate in mod exhaustiv la art. 11 alin. (2) primul paragraf din Directiva 87/102.

47. Intr-adevar, pe de o parte, al doilea paragraf al art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, astfel cum reiese din textul acestuia, presupune existenta dreptului de a solicita despagubiri, prevazut la primul paragraf al acestei dispozitii. Pe de alta parte, ar fi contrar obiectivului urmarit de aceasta directiva, care consta in mod special in a asigura in toate statele membre respectarea unei norme minime de protectie a consumatorilor in domeniul creditului de consum, sa se permita ca dreptul de a solicita despagubiri, de care beneficiaza consumatorul impotriva celui care acorda creditul in temeiul art. 11 alin. (2) primul paragraf din directiva mentionata, sa fie supus unei conditii de forma precum cea din cauza principala.

48. Aceasta interpretare se coroboreaza cu art. 14 alin. (1) din Directiva 87/102, potrivit caruia „statele membre se asigura ca contractele de credit nu deroga, in detrimentul consumatorului, de la dispozitiile legislatiei interne de punere in aplicare sau corespondente prezentei directive” si cu art. 14 alin. (2) din aceeasi directiva, potrivit caruia „statele membre se asigura ca dispozitiile pe care le adopta la punerea in aplicare a prezentei directive nu sunt eludate prin modul in care sunt formulate contractele, in special prin distribuirea sumei creditului in mai multe contracte

49. Intr-adevar, art. 14 mentionat subliniaza, intr-un mod general, importanta pe care legiuitorul comunitar o acorda dispozitiilor de protectie prevazute de Directiva 87/102 si strictei aplicari a acestora. In plus, astfel cum au subliniat guvernele francez, german, spaniol si italian, precum si Comisia, alin. (2) al aceluiasi articol se opune in special posibilitatii ca o reglementare nationala sa permita celui care acorda creditul ca, prin simpla omitere a mentionarii bunurilor sau a serviciilor finantate, sa evite o actiune exercitata de catre consumator in temeiul art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102.

50. Avand in vedere ansamblul celor expuse anterior, trebuie sa se raspunda la prima intrebare formulata ca articolele 11 si 14 din Directiva 87/102 trebuie interpretate in sensul ca se opun posibilitatii ca dreptul de a solicita despagubiri, prevazut la art. 11 alin. (2) din aceasta directiva, de care beneficiaza consumatorul impotriva celui care acorda creditul, sa fie subordonat conditiei ca oferta prealabila de credit sa mentioneze bunul sau prestarea de servicii finantata.

Cu privire la a doua intrebare

Cu privire la admisibilitate

51. Franfinance sustine ca a doua intrebare formulata, care nu este utila solutionarii actiunii principale, este inadmisibila. Intr-adevar, nu ar fi fost necesar ca instanta de trimitere sa ridice din oficiu problema interdependentei existente intre contractul principal si contractul de credit, acest aspect fiind invocat direct de catre sotii Rampion, de vreme ce acestia au solicitat instantei de trimitere sa pronunte nulitatea contractului de vanzare si, „pe cale de consecinta”, rezilierea contractului accesoriu de finantare.

52. Guvernul francez a sustinut, cu ocazia sedintei, ca sotii Rampion au solicitat instantei de trimitere sa pronunte nulitatea contractului de vanzare si rezilierea subsecventa a contractului de crcdit, invocand in acest sens diferite motive, fara a se prevala insa de existenta unei interdependente intre cele doua contracte in cauza. Daca instanta de trimitere si-a pus totusi aceasta problema, acest aspect nu a fost invocat din oficiu, din moment ce, in aparare, atat K par K, cat si Franfinance au sustinut ca, in absenta precizarii, in oferta de credit, a bunului vandut, contractul de credit nu constituie un contract de credit cu destinatie speciala.

53. Comisia a indicat, cu ocazia sedintei, ca nu este cert ca, in actiunea principala, instanta de trimitere a fost determinata sa puna in discutie din oficiu problema acestei interdependente. Intr-adevar, solicitand rezilierea contractului de credit in mod subsecvent fata de declararea nulitatii contractului de vanzare, sotii Rampion s-au intemeiat ei insisi pe interdependenta existenta intre cele doua contracte. De asemenea, avand in vedere argumentele dezvoltate in aparare de catre societatile K par K si Franfinance in cadrul actiunii principale, s-ar putea pune problema daca instanta de trimitere nu fusese deja sesizata prin argumentarea dedusa din acest raport de interdependenta.

54. Trebuie amintit ca, potrivit jurisprudentei citate la pct. 24 din prezenta hotarare, respingerea de catre Curte a unei cereri adresate de o instanta nationala nu este posibila decat atunci cand este evident ca interpretarea dreptului comunitar solicitata de aceasta din urma nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale, atunci cand problema este de natura ipotetica sau atunci cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util la intrebarile care ii sunt adresate.

55. Or, in motivarea deciziei sale privind cea de a doua intrebare formulata, instanta de trimitere indica in mod explicit ca sotii Rampion nu au invocat prevederile art. L. 311-20 si art. L. 311-21 din Codul privind protectia consumatorilor. In aceste conditii, nu este evident ca aceasta intrebare, care priveste posibilitatea ca instanta sa aplice din oficiu aceste prevederi ale dreptului national, nu ar avea nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul actiunii principale sau ca problema ridicata este de natura ipotetica.

56. Prin urmare, a doua intrebare formulata trebuie considerata ca fiind admisibila.

Cu privire la fond

57. Prin intermediul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca, in esenta, daca Directiva 87/102 trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa aplice din oficiu dispozitiile care transpun in dreptul sau intern art. 11 alin. (2), in special datorita faptului ca aceasta directiva are o finalitate mai larga decat simpla protectie a consumatorilor, extin-zandu-se la organizarea pietei.

58. Intrebarea referitoare la finalitatea Directivei 87/102 este formulata in contextul specific al jurisprudentei Cour de cassation (Curtea de Casatie) (Franta), care, astfel cum rezulta din decizia de trimitere si in special din observatiile guvernului francez, distinge intre normele de ordine publica imperative, adoptate in interesul general si pe care instanta le poate invoca din oficiu, si cele care apartin sferei ordinii publice de protectie, adoptate in interesul unei categorii de persoane si de care nu se pot prevala decat persoanele care apartin acestei categorii. Reglementarea privind creditul de consum ar fi cuprinsa in sfera acestor din urma norme.

59. Or, Curtea a constatat in mai multe randuri ca Directiva 87/102, astfel cum rezulta din considerentele sale, a fost adoptata cu dubla finalitate de a asigura, pe de o parte, crearea unei piete comune a crcditului de consum (al treilea-al cincilea considerent) si, pe de alta parte, protectia consumatorilor care contracteaza astfel de credite (al saselea, al saptelea si al noualea considerent) (Hotararea din 23 martie 2000, Berliner Kindl Brauerei, C-208/98, Rec., p. 1-1741, pct. 20, si Hotararea din 4 martie 2004, Cofinoga, C-264/02, Rec., p. 1-2157, pct. 25).

60. De altfel, instanta de trimitere intreaba daca jurisprudenta Curtii privind posibilitatea ca instanta sa invoce din oficiu dispozitiile care decurg din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Editie speciala, 15/vol. 2, p. 273), astfel cum rezulta in special din Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores (C-240/98-C-244/98, Rec., p. I-4941), si din Hotararea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C-473/00, Rec., p. 1-10875), poate fi transpusa la Directiva 87/102.

61. La pct. 26 din Hotararea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, Curtea a statuat ca obiectivul urmarit de art. 6 din Directiva 93/13, care impune statelor membre sa prevada, in privinta clauzelor abuzive, ca acestea nu sunt opozabile consumatorilor, nu ar putea fi atins daca acestia ar fi tinuti sa invoce ei insisi caracterul abuziv al unor astfel de clauze. In cadrul unor litigii a caror valoare este adesea limitata, onorariile avocatilor pot fi superioare intereselor care sunt in joc, ceea ce poate descuraja consumatorul sa se apere impotriva aplicarii unei clauze abuzive. Desi este adevarat ca, in numeroase state membre, normele de procedura permit particularilor, in cadrul unor astfel de litigii, sa isi asigure ei insisi apararea, exista un risc destul de important ca, in special din cauza ignorantei, consumatorul sa nu se prevaleze de caracterul abuziv al clauzei care se invoca impotriva sa. Rezulta ca o protectie efectiva a consumatorului nu poate fi obtinuta decat daca instantei nationale i se recunoaste dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauza.

62. Referindu-se la acest punct din Hotararea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, Curtea a confirmat, la pct. 33 din Hotararea Cofidis, citata anterior, ca dreptul astfel recunoscut instantei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze a fost considerat necesar pentru a se asigura o protectie efectiva a consumatorului, avand in vedere in special riscul destul de important ca acesta sa nu isi cunoasca drepturile sau sa intampine dificultati in exercitarea acestora (a se vedea de asemenea Hotararea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p. 1-10421, pct. 28).

63. Astfel cum au sustinut guvernul spaniol si cel italian, precum si Comisia si dupa cum a indicat avocatul general la pct. 102 si urmatoarele din concluzii, aceste considerente sunt valabile si in ceea ce priveste protectia consumatorilor prevazuta la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102.

64. In aceasta privinta, trebuie amintit ca art. 11 alin. (2), care urmareste dublul obiectiv evocat la pct. 59 din prezenta hotarare, vizeaza in acelasi timp sa confere consumatorului, in imprejurari bine definite, drepturi fata de cel care acorda creditul, care sunt in plus fata de drepturile sale contractuale obisnuite fata de creditor si fata de furnizorul de bunuri sau servicii (a se vedea pct. 42 din prezenta hotarare).

65. Acest obiectiv nu ar putea fi atins in mod efectiv in cazul in care consumatorul ar trebui sa invoce el insusi dreptul de a solicita despagubiri de la creditor, de care beneficiaza in temeiul dispozitiilor nationale de transpunere a art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, in special din cauza riscului destul de important ca acesta sa nu isi cunoasca drepturile sau sa intampine dificultati in a le exercita. Astfel cum a subliniat avocatul general la pct. 107 din concluzii, faptul ca actiunea principala a fost initiata de sotii Rampion si ca acestia sunt reprezentati in aceasta cauza de catre un avocat nu justifica o concluzie diferita, problema trebuind sa fie solutionata facand abstractie de imprejurarile concrete ale acestei cauze.

66. Franfinance sustine insa ca a doua intrebare formulata vizeaza de fapt sa autorizeze pronuntarea din oficiu a sanctiunii prevazute in dreptul francez in cazul lipsei anumitor mentiuni care, in conformitate cu acest drept, trebuie sa figureze in oferta prealabila aferenta unui credit cu destinatie speciala, aceasta sanctiune fiind decaderea celui care acorda creditul din dreptul sau de a percepe dobanzi. Or, intr-un astfel de caz, ar fi vorba de o adevarata „sanctiune privata”, care nu ar putea fi niciodata pronuntata din oficiu fara a se incalca principiul disponibilitatii si dreptul la un proces echitabil consacrat la art. 6 din Conventia europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950.

67. In acelasi sens, guvernul francez a indicat in cadrul sedintei, referindu-se la Hotararea din 14 decembrie 1995, van Schijndel si van Veen (C-430/93 si C-431/93, Rec., p. 1-4705), ca, in cazul in care un consumator nu solicita instantei decaderea din dreptul de a percepe dobanzi a celui care acorda creditul, instanta respectiva nu poate invoca din oficiu lipsa mentionarii, in cuprinsul ofertei prealabile de credit, a bunului sau a serviciului finantat, fara a depasi cadrul cererii formulate de catre acest consumator.

68. In aceasta privinta, trebuie constatat ca, astfel cum rezulta din cuprinsul punctelor 55 si 57 din prezenta hotarare, a doua intrebare formulata nu se refera decat la art. 11 alin. (2) din Directiva 87/102, precum si la prevederile care asigura transpunerea acesteia in dreptul intern, care sunt, in cazul de fata, potrivit instantei de trimitere, art. L. 311-20 si art. L. 311-21 din Codul privind protectia consumatorilor. In decizia sa, instanta de trimitere nu mentioneaza nicio sanctiune eventuala care ar consta in decaderea creditorului din dreptul sau de a percepe dobanzi. Nu s-a sustinut in fata Curtii nici faptul ca aceste dispozitii din Codul privind protectia consumatorilor prevad aceasta sanctiune. Asadar, argumentele reluate la punctele precedente nu sunt pertinente in cadrul analizei de fata, care nu include aspectul daca instanta nationala are dreptul sa pronunte din oficiu o sanctiune precum cea mentionata de Franfinance.

69. Prin urmare, trebuie sa se raspunda la a doua intrebare formulata ca Directiva 87/102 trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa aplice din oficiu dispozitiile care transpun in dreptul intern art. 11 alin. (2) din aceasta.