Competenţa judiciară. Hotărârile în materie civilă şi comercială

cabinet avocat claudia bicu iasi - competenta judiciara

05 Feb Competenţa judiciară. Hotărârile în materie civilă şi comercială

Competenta judiciara si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.

Contract de credit imobiliar incheiat de un consumator care are cetatenia unui stat membru cu o banca stabilita in alt stat membru. Legislatie a unui stat membru care, in cazul in care domiciliul consumatorului nu este cunoscut, permite formularea unei actiuni impotriva sa la o instanta din acest stat

1. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala trebuie interpretat in sensul ca aplicarea normelor prevazute de acesta presupune ca situatia in discutie in litigiul cu care este sesizata o instanta dintr-un stat membru sa fie de natura sa ridice probleme cu privire la stabilirea competentei internationale a acestei instante. O astfel de situatie exista intr-un caz precum cel in discutie in actiunea principala, in care o instanta dintr-un stat membru este sesizata cu o actiune introdusa impotriva unui resortisant al unui alt stat membru a carui adresa nu este cunoscuta de aceasta instanta.

2. Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca:

– intr-o situatie in care un consumator, care este parte la un contract de imprumut imobiliar pe termen lung si care are obligatia de a informa cocontractantul cu privire la orice schimbare de adresa, renunta la domiciliul sau inainte de a se introduce impotriva sa o actiune privind incalcarea obligatiilor contractuale, instantele statului membru pe teritoriul caruia se afla ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, in temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, sa solutioneze aceasta actiune in cazul in care nu reusesc sa stabileasca, potrivit art. 59 din acelasi regulament, domiciliul actual al paratului si nici nu dispun de indicii doveditoare care sa le permita sa concluzioneze ca acesta domiciliaza efectiv in afara teritoriului Uniunii Europene;

– acest regulament nu se opune aplicarii unei dispozitii de drept procedural intern al unui stat membru care, ca urmare a preocuparii de a evita o situatie de denegare de dreptate, permite declansarea de actiuni in justitie impotriva unei persoane cu domiciliul necunoscut, in cazul in care instanta sesizata cu litigiul s-a asigurat, inainte de a se pronunta, ca toate demersurile impuse de principiile diligentei si bunei-credinte au fost intreprinse pentru a-l gasi pe parat.

C.J.U.E., Hot. din 17 noiembrie 2011 in cauza C-327/10, Hypotecnf banka a.s. impotriva Udo Mike Lindner.

Situatia de fapt si intrebarile preliminare

20. Prin actiunea inregistrata pe rolul instantei de trimitere la 16 septembrie 2008, Hypotecni banka, o societate de drept ceh cu sediul in Praga (Republica Ceha), solicita obligarea domnului Lindner, resortisant german, la plata sumei de 4.383.584,60 CZK si a dobanzilor de intarziere reprezentand restante la creditul ipotecar acordat acestuia din urma in temeiul unui contract incheiat intre parti la 19 august 2005 (denumit in continuare „contractul”).

21. Potrivit art. VIII pct. 8 din contract, Hypotecni banka si domnul Lindner au convenit, in raport cu dispozitiile art. 89a din Codul de procedura civila, ca „instanta de la locul in care banca are sediul, determinat pe baza sediului social inregistrat la registrul comertului la momentul depunerii actiunii, este competenta sa judece orice litigii in legatura cu sau nascute din […] contract”.

22. Din decizia de trimitere rezulta ca, la data incheierii contractului, domnul Lindner domicilia in Marianske Lazne (Republica Ceha); cu alte cuvinte, domiciliul consumatorului se situa la peste 150 de km departare de Praga unde se afla „instanta de la locul in care banca isi are sediul” convenita de cocontractanti.

23. Potrivit Hypotecni banka, aceasta a sesizat totusi mai curand „instanta competenta de la locul in care paratul are domiciliul” decat „instanta de la locul in care banca are sediul”, intrucat, la data formularii actiunii, aceasta nu a fost in masura sa depuna in instanta originalul contractului si sa indeplineasca astfel cerinta legala pentru inregistrarea actiunii la aceasta din urma instanta, din motive independente de vointa sa.

24. La 16 octombrie 2008, instanta de trimitere a admis cererea si a emis o somatie de plata prin care, pe de o parte, paratul a fost obligat sa ii plateasca reclamantei suma solicitata cu dobanzile de intarziere si, pe de alta parte, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata. Cu toate acestea, intrucat nu a fost posibil ca somatia sa ii fie comunicata personal paratului, astfel cum prevede art. 173 alin. (1) din Codul de procedura civila, instanta de trimitere a anulat somatia prin decizia din 8 septembrie 2009.

25. Intrucat paratul nu locuia la niciuna dintre adresele cunoscute de instanta de trimitere si dat fiind ca aceasta nu a putut stabili o alta resedinta a paratului pe teritoriul Republicii Cehe, instanta a actionat in conformitate cu art. 29 alin. (3) din codul de procedura civila si, prin decizia din 3 iunie 2009, a desemnat un curator pentru paratul considerat persoana cu domiciliul necunoscut.

26. Prin memoriul din 26 octombrie 2009, care a reprezentat primul act de procedura efectuat de curator in cauza cu care a fost sesizata instanta de trimitere, acesta a ridicat obiectii pe fond impotriva pretentiilor formulate de Hypotecni banka in ceea ce priveste dobanzile.

27. In aceste conditii, Okresni soud v Chebu a hotarat sa suspende judecarea cauzei si sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:

„1) Un element transfrontalier in sensul art. 81 (fostul articol 65) din tratat, care este una dintre conditiile de aplicare a Regulamentului [nr. 44/2001], se poate intemeia pe faptul ca una dintre partile la o procedura judiciara este resortisant al unui alt stat decat cel in care se desfasoara procedura […]?

2) Regulamentul [nr. 44/2001] se opune aplicarii unei dispozitii de drept national care permite declansarea de actiuni in justitie impotriva unor persoane cu domiciliul necunoscut?

3) In cazul unui raspuns negativ la a doua intrebare, sustinerile unui curator numit din oficiu pentru parat pot fi considerate o recunoastere de catre parat a competentei instantei locale, in sensul art. 24 din Regulamentul [nr. 44/2001], chiar si atunci cand obiectul litigiului este o cerere intemeiata pe un contract incheiat cu un consumator, iar instantele Republicii Cehe nu sunt competente sa solutioneze actiunea potrivit art. 16 alin. (2) din [acest] regulament?

4) O conventie privind competenta teritoriala a unei anumite instante poate fi interpretata in sensul ca stabileste competenta internationala a instantei respective, conform art. 17 pct. 3 din Regulamentul [nr. 44/2001 ], iar in cazul unui raspuns afirmativ, aceasta interpretare se aplica si atunci cand conventia privind competenta teritoriala este lovita de nulitate, intrucat incalca art. 6 alin. (1) din Directiva [93/13] privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii?”

Cu privire la intrebarile preliminare

Cu privire la prima intrebare

28. Prin intermediul primei intrebari, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca sunt indeplinite conditiile de aplicare a normelor de competenta prevazute de acesta in cazul in care una dintre partile la o procedura judiciara este resortisant al unui alt stat membru decat cel in care se desfasoara aceasta procedura.

29. In aceasta privinta, trebuie precizat de la inceput ca, la fel ca in cazul Conventiei din 27 septembrie 1968 privind competenta judiciara si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (JO 1972, L 299, p. 32, Editie speciala, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificata prin conventiile succesive privind aderarea noilor state membre la aceasta conventie (denumita in continuare „Conventia de la Bruxelles”), a carei interpretare este valabila si in ceea ce priveste Regulamentul nr. 44/2001 atunci cand dispozitiile acestor instrumente ale Uniunii pot fi calificate ca fiind echivalente (Hotararea din 16 iulie 2009, Zuid-Chemie, C-189/08, Rep., p. I-6917, pct. 18), pentru aplicarea normelor privind competenta din regulamentul respectiv trebuie sa existe un element de extraneitate.

30. Astfel cum Curtea a avut deja ocazia sa statueze cu privire la Conventia de la Bruxelles, caracterul international al unui raport juridic poate decurge din imprejurarea ca situatia in discutic intr-un litigiu este de natura sa ridice probleme referitoare la stabilirea competentei instantelor in ordinea internationala (Hotararea din 1 martie 2005, Owusu, C-281/02, Rec., p. 1-1383, pct. 26).

31. Este adevarat ca nationalitatea straina a unei parti in litigiu nu este avuta in vedere de normele de competenta prevazute de Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, astfel cum a aratat avocatul general la pct. 65 din concluzii, trebuie sa se faca distinctie intre problema privind conditiile in care trebuie sa se aplice normele de competenta din acest regulament, pe de o parte, si problema privind criteriile in temeiul carora competenta internationala este reglementata conform acestor norme, pe de alta parte.

32. Or, este evident ca, in circumstante precum celc din actiunea principala, nationalitatea straina a paratului poate ridica probleme in ceea cc priveste stabilirea competentei internationale a instantei sesizate.

33. Astfel, intr-o situatie precum cca in discutie in actiunea principala, instantele statului membru a carui nationalitate o are paratul s-ar putea considera de asemenea competente chiar in lipsa unei adrese cunoscute a acestuia din urma in statul respectiv. In aceste imprejurari, aplicarea normelor uniforme de competenta prevazute de Regulamentul nr. 44/2001 in locul celor in vigoare in diferitele state membre ar fi conforma cu cerinta imperativa a securitatii juridice si cu obiectivul acestui regulament, care urmareste sa asigure, pe cat posibil, protectia paratilor domiciliati pe teritoriul Uniunii Europene.

34. Rezulta ca, intr-o situatie precum cea in discutie in actiunea principala, in care paratul are nationalitate straina si nu are domiciliul cunoscut in statul pe teritoriul caruia se afla instanta sesizata cu actiunea, pot fi aplicate normele de competenta din Regulamentul nr. 44/2001.

35. Avand in vedere consideratiile precedente, se impune sa se raspunda la prima intrebare ca Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca aplicarea normelor de competenta prevazute de acesta presupune ca situatia in discutie in litigiul cu care este sesizata o instanta dintr-un stat membru sa fie de natura sa ridice probleme cu privire la stabilirea competentei internationale a acestei instante. O astfel de situatie exista intr-un caz precum cel in discutie in actiunea principala, in care o instanta dintr-un stat membru este sesizata cu o actiune introdusa impotriva unui resortisant al unui alt stat membru a carui adresa nu este cunoscuta de aceasta instanta.

Cu privire la a doua intrebare

36. Prin intermediul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere solicita sa se stabileasca daca Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca se opune aplicarii unei dispozitii a legislatiei interne a unui stat membru care permite declansarea de actiuni in justitie impotriva unor persoane cu domiciliul necunoscut.

37. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie subliniat de la inceput ca Regulamentul nr. 44/2001, precum Conventia de la Bruxelles, nu are ca obiect unificarea tuturor normelor de procedura ale statelor membre, ci reglementarea competentei jurisdictionale in vederea solutionarii litigiilor in materie civila si comerciala in relatiile dintre aceste state si facilitarea executarii hotararilor judecatoresti (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 februarie 2004, DFDS Torline, C-18/02, Rec., p. 1-1417, pct. 23).

38. Intrucat in Regulamentul nr. 44/2001 nu exista o dispozitie care sa defineasca in mod expres competenta jurisdictionala intr-o situatie precum cea in cauza in actiunea principala, in care domiciliul paratului nu este cunoscut, trebuie verificat cu titlu introductiv daca si, eventual, in temeiul carei prevederi se poate aplica totusi acest regulament si daca este posibil sa se desprinda din regulament un criteriu care sa permita stabilirea unei competente jurisdictionale.

39. Astfel, intrucat actiunea principala se refera la o actiune introdusa impotriva consumatorului de catre cealalta parte la contract, trebuie amintit ca art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv prevede ca o astfel de actiune poate fi introdusa numai inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia consumatorul isi are domiciliul.

40. Astfel, in cazul in care o instanta nationala este sesizata cu o actiune introdusa impotriva unui consumator, aceasta trebuie sa verifice, mai intai, daca paratul domiciliaza pe teritoriul statului membru al acesteia, aplicand, in conformitate cu art. 59 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001, propria legislatie.

41. In continuare, daca instanta respectiva ajunge, precum in actiunea principala, la concluzia ca paratul din actiunea principala nu domiciliaza pe teritoriul statului ei membru, trebuie sa verifice in acest caz daca acesta din urma este domiciliat in alt stat membru.

In acest sens, instanta aplica, in conformitate cu art. 59 alin. (2) din regulamentul respectiv, legislatia acestui ultim stat membru.

42. In sfarsit, daca instanta nationala, pe de o parte, nu poate stabili domiciliul consumatorului si, pe de alta parte, nici nu dispune de indicii doveditoare care sa ii permita sa concluzioneze ca acesta domiciliaza efectiv in afara teritoriului Uniunii, ipoteza in care ar fi aplicabil art. 4 din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie sa se verifice daca art. 16 alin. (2) din regulament poate fi interpretat in sensul ca, intr-un caz precum cel in discutie, norma privind competenta instantelor din statul membru pe teritoriul caruia se afla domiciliul consumatorului, enuntata in aceasta din urma dispozitie, priveste de asemenea ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului.

43. Or, o astfel de situatie pare sa corespunda logicii regulamentului respectiv si se inscrie in sistemul prevazut de acesta.

44. Astfel, aceasta este, mai intai, conforma cu obiectivul, urmarit de Regulamentul nr. 44/2001, de a consolida protectia juridica a persoanelor stabilite in Uniune, permitand atat reclamantului sa identifice cu usurinta instanta pe care o poate sesiza, cat si paratului sa prevada in mod rezonabil instanta in fata careia poate fi actionat in justitie (a se vedea in special Hotararea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising si altii, C-509/09 si C-161/10, nepublicata inca in Repertoriu, pct. 50).

45. Solutia respectiva permite apoi, prin aplicarea cu preferinta a normelor uniforme prevazute de Regulamentul nr. 44/2001 in raport cu aplicarea normelor nationale divergente, sa se evite ca imposibilitatea de a localiza domiciliul actual al paratului sa impiedice identificarea instantei competente si sa il priveze astfel pe reclamant de dreptul sau la o actiune in justitie. O astfel de situatie poate interveni in special intr-un caz precum cel in discutie in actiunea principala, in care un consumator ce ar urma sa fie actionat, in temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, in fata instantelor din statul membru pe teritoriul caruia acesta domiciliaza a renuntat la domiciliul sau inainte de introducerea actiunii impotriva sa.

46. In sfarsit, criteriul ultimului domiciliu cunoscut al consumatorului permite, in contextul aplicarii art. 16 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001, sa se asigure un just echilibru intre drepturile reclamantului si drepturile paratului in special intr-un caz precum cel din actiunea principala in care acesta din urma avea obligatia de a-1 informa pe cocontractantul sau cu privire la orice schimbare de adresa care ar interveni ulterior semnarii contractului de imprumut imobiliar pe termen lung.

47. Avand in vedere cele de mai sus, trebuie sa se considere ca, intr-o situatie precum cea in discutie in actiunea principala, in care un consumator, care este parte la un contract de imprumut imobiliar pe termen lung si care are obligatia de a informa cocontractantul cu privire la orice schimbare de adresa, renunta la domiciliul sau inainte de a se introduce impotriva sa o actiune privind incalcarea obligatiilor contractuale, instantele statului membru pe teritoriul caruia se afla ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, in temeiul art. 16 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001, sa solutioneze actiunea respectiva in cazul in care nu reusesc sa stabileasca, potrivit art. 59 din acelasi regulament, domiciliul actual al paratului si nici nu dispun de indicii doveditoare care sa le permita sa concluzioneze ca acesta domiciliaza efectiv in afara teritoriului Uniunii.

48. Fata de aceste precizari, in ceea ce priveste cerintele care trebuie respectate in cadrul procedurii in curs, trebuie amintit ca ansamblul dispozitiilor Regulamentului nr. 44/2001 exprima intentia de a asigura ca, in cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la pronuntarea hotararilor judecatoresti sa se desfasoare cu respectarea dreptului la aparare (a se vedea Hotararea din 21 mai 1980, Denilauler, 125/79, Rec., p. 1553, pct. 13, si Hotararea din 2 aprilie 2009, Gambazzi, C-394/07, Rep., p. 1-2563, pct. 23).

49. Cu toate acestea, cerinta respectarii dreptului la aparare, astfel cum este enuntata si la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie aplicata concomitent cu respectarea dreptului reclamantului de a sesiza o instanta care sa se pronunte cu privire la temeinicia cererilor sale.

50. In acest sens, Curtea a statuat la pct. 29 din Hotararea Gambazzi, citata anterior, ca drepturile fundamentale, cum este respectarea dreptului la aparare, nu constituie prerogative absolute, ci pot contine restrictii. Totusi, acestea trebuie sa raspunda efectiv unor obiective de interes general urmarite de masura in cauza si sa nu constituie, in raport cu scopul urmarit, o incalcare disproportionata a drepturilor mentionate.

51. In aceasta privinta, trebuie amintit ca s-a stabilit deja de catre Curte ca preocuparea de a evita situatiile de denegare de dreptate cu care s-ar confrunta un reclamant ca urmare a imposibilitatii de a localiza paratul constituie un astfel de obiectiv de interes general (a se vedea in acest sens Hotararea Gambazzi, citata anterior, pct. 31-33), instantei de trimitere revenindu-i sarcina sa verifice daca acest obicctiv este urmarit efectiv prin dispozitia nationala in discutie.

52. In ceea ce priveste cerinta referitoare la necesitatea de a evita o atingere disproportionata adusa dreptului la aparare, trebuie mentionat ca acest lucru este valabil in special cu privire la interpretarea art. 26 alin. (2) din Regulamentul nr. 44/2001. Aceasta dispozitie trebuie interpretata in sensul ca o instanta competenta potrivit regulamentului amintit nu poate continua in mod valabil procedura in cazul in care se constata ca paratul nu a putut primi actul de sesizare a instantei decat daca au fost intreprinse toate demersurile pentru a-i permite acestuia sa isi pregateasca apararea, in acest sens, instanta sesizata trebuie sa se asigure ca toate demersurile impuse de principiile diligentei si bunei-credinte au fost intreprinse pentru a-1 gasi pe parat.

53. Desigur, chiar daca se respecta aceste conditii, posibilitatea de a continua procedura fara stirea paratului si, precum in actiunea principala, prin comunicarea actiunii unui curator numit de instanta sesizata restrange dreptul la aparare al paratului. Aceasta restrictie este totusi justificata in raport cu dreptul unui reclamant la o protectie efectiva dat fiind faptul ca, in lipsa unei astfel de proceduri, acest drept ar ramane lipsit de continut.

54. Astfel, spre deosebire de situatia paratului care, in cazul in care a fost lipsit de posibilitatea de a-si pregati apararea in mod eficient, isi va putea valorifica dreptul la aparare opunandu-se, potrivit art. 34 pct. 2 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoasterii hotararii pronuntate impotriva sa (a se vedea in acest sens Hotararea din 11 iunie 1985, Debaecker si Plouvier, 49/84, Rec., p. 1779, pct. 11), reclamantul risca sa fie lipsit de orice posibilitate de a formula o actiune.

55. Se impune, prin urmare, sa se raspunda la a doua intrebare ca Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat in sensul ca:

– intr-o situatie precum cea in discutie in actiunea principala, in care un consumator, care este parte la un contract de imprumut imobiliar pe termen lung si care are obligatia de a informa cocon-tractantul cu privire la orice schimbare de adresa, renunta la domiciliul sau inainte de a se introduce impotriva sa o actiune privind incalcarea obligatiilor contractuale, instantele statului membru pe teritoriul caruia se afla ultimul domiciliu cunoscut al consumatorului sunt competente, in temeiul art. 16 alin. (2) din regulamentul respectiv, sa solutioneze aceasta actiune in cazul in care nu reusesc sa stabileasca, potrivit art. 59 din acelasi regulament, domiciliul actual al paratului si nici nu dispun de indicii doveditoare care sa le permita sa concluzioneze ca acesta domiciliaza efectiv in afara teritoriului Uniunii;

– acest regulament nu se opune aplicarii unei dispozitii de drept procedural intern al unui stat membru care, ca urmare a preocuparii de a evita o situatie de denegare de dreptate, permite declansarea de actiuni in justitie impotriva unei persoane cu domiciliul necunoscut, in cazul in care instanta sesizata cu litigiul s-a asigurat, inainte de a se pronunta, ca toate demersurile impuse de principiile diligentei si bunei-credinte au fost intreprinse pentru a-1 gasi pe parat.

56. Avand in vedere raspunsurile la prima si la a doua intrebare, nu este necesar sa se raspunda la a treia si la a patra intrebare.(…)