Regulamentul Consiliului UE privind Competenţa judiciară

avocat Iasi - competenta judiciara in materie civila si comerciala

19 Sep Regulamentul Consiliului UE privind Competenţa judiciară

Competenţa judiciară Hotărâri în materie civilă şi comercială

REGULAMENTUL (CE) nr. 44/2001 AL CONSILIULUI din 22 decembrie 2000

privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor în materie civilă şi comercială

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 61 litera (c) şi articolul 67 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei(1),

având în vedere avizul Parlamentului European(2),

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social(3),

întrucât:

  1. Comunitatea şi-a stabilit ca obiectiv să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în cadrul căruia este garantată libera circulaţie a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spaţiu, Comunitatea trebuie să adopte, între altele, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne.
  1. Anumite disparităţi între normele interne care reglementează competenţa judiciară şi recunoaşterea hotărârilor împiedică buna funcţionare a pieţei interne. Adoptarea de dispoziţii care să unifice normele referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială şi la simplificarea formalităţilor în vederea recunoaşterii şi executării rapide şi simple a hotărârilor provenind din statele membre legate prin prezentul regulament este indispensabilă.
  1. Acest domeniu intră sub incidenţa cooperării judiciare în materie civilă în sensul articolului 65 din tratat.
  1. În conformitate cu principiul subsidiarităţii şi cel al proporţionalităţii, astfel cum sunt enunţate în articolul 5 din tratat, obiectivele prezentului regulament nu pot fi suficient realizate de către statele membre, ele putând fi, în consecinţă, mai bine realizate la nivel comunitar. Prezentul regulament se limitează la minimul cerut pentru realizarea acestor obiective şi nu depăşeşte ceea ce este necesar în acest sens.
  1. La 27 septembrie 1968 statele membre, în temeiul articolului 293 a patra liniuţă din tratat, au încheiat Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care a fost modificată prin convenţiile de aderare a noilor state membre la convenţia în cauză (denumită, în continuare, „Convenţia de la Bruxelles”)(4). La 16 septembrie 1988 statele membre şi statele AELS au încheiat Convenţia de la Lugano privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, convenţie paralelă cu Convenţia de la Bruxelles din 1968. Au fost iniţiate lucrări de revizuire a acestor convenţii, iar Consiliul a aprobat conţinutul textelor revăzute. Este necesară asigurarea continuităţii rezultatelor obţinute în urma acestei revizuiri.
  1. Pentru atingerea obiectivului liberei circulaţii a hotărârilor în materie civilă şi comercială este necesar şi oportun ca normele care reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic comunitar cu caracter imperativ şi de aplicare directă.
  1. Domeniul de aplicare a prezentului regulament trebuie să includă toate aspectele importante de drept civil şi comercial, cu excepţia anumitor aspecte bine definite.
  1. Trebuie să existe o legătură între litigiile care intră sub incidenţa prezentului regulament şi teritoriul statelor membre unde acesta se aplică. În consecinţă, trebuie să se aplice norme comune privind competenţa, în principiu, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unuia dintre aceste state membre.
  1. Pârâţii care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru se supun, în general, normelor de drept intern privind competenţa aplicabile pe teritoriul statului membru al instanţei sesizate, iar pârâţii care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru căruia nu i se adresează prezentul regulament trebuie să rămână, în continuare, supuşi dispoziţiilor Convenţiei de la Bruxelles.
  1. În sensul liberei circulaţii a hotărârilor, hotărârile pronunţate într-un stat membru căruia se adresează prezentul regulament trebuie să fie recunoscute şi executate în alt stat membru căruia se adresează prezentul regulament, chiar dacă debitorul împotriva căruia s-a pronunţat hotărârea are domiciliul pe teritoriul unui stat terţ.
  1. Normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului şi, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod autonom, în vederea ameliorării transparenţei normelor comune şi a evitării conflictelor de competenţă.
  1. În afară de instanţa domiciliului pârâtului, trebuie să existe şi alte criterii suplimentare de competenţă, stabilite în temeiul unei legături strânse între instanţă şi litigiu sau în scopul bunei administrări a justiţiei.
  1. În cazul contractelor de asigurare, contractelor încheiate cu consumatorii şi al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament.
  1. Autonomia părţilor într-un contract, altul decât un contract de asigurare, contract încheiat cu consumatorii sau contract de muncă, în cazul cărora este permisă părţilor numai o autonomie limitată de stabilire a instanţei competente, trebuie să fie respectată sub rezerva competenţei exclusive a instanţelor prevăzute în prezentul regulament.
  1. În interesul administrării armonioase a justiţiei este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariţiei procedurilor concurente şi să se evite pronunţarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. Trebuie să fie prevăzut un mecanism clar şi eficace de rezolvare a cazurilor de litispendenţă şi de conexitate, precum şi de înlăturare a problemelor care decurg în urma divergenţelor interne referitoare la determinarea datei de la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, este necesar ca data în cauză să fie definită în mod autonom.
  1. Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei la nivel comunitar justifică recunoaşterea de plin drept a hotărârilor pronunţate într-un stat membru fără să fie necesară, cu excepţia contestaţiilor, recurgerea la o altă procedură.
  1. În virtutea aceluiaşi principiu al încrederii reciproce, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunţată într-un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă şi rapidă. În acest sens, hotărârea de încuviinţare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanţa să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în prezentul regulament.
  1. Cu toate acestea, respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acţiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviinţare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit. Dreptul la acţiune îi este recunoscut şi reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviinţare a executării este respinsă.
  1. Trebuie asigurată continuitatea între Convenţia de la Bruxelles şi prezentul regulament, fiind necesară să se prevadă unele dispoziţii tranzitorii în acest sens. Aceeaşi necesitate a continuităţii trebuie garantată cu privire la interpretarea Convenţiei de la Bruxelles de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar Protocolul din 1971 (1) trebuie să rămână, de asemenea, aplicabil în cazul procedurilor pendinte la data intrării în vigoare a prezentului regulament.
  1. Regatul Unit şi Irlanda, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi-au notificat dorinţa de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentului regulament.
  1. În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, care, prin urmare, nu i se adresează şi nu i se aplică.
  1. Deoarece Convenţia de la Bruxelles este în vigoare în cadrul relaţiilor dintre Danemarca şi statele membre care sunt parte prin prezentul regulament, atât Convenţia, cât şi Protocolul din 1971 continuă să se aplice în cadrul relaţiilor dintre Danemarca şi statele membre parte la prezentul regulament.
  1. Convenţia de la Bruxelles continuă, de asemenea, să se aplice teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorială a acestei convenţii şi care sunt excluse din prezentul regulament în temeiul articolul 299 din tratat.
  1. Din motive de coerenţă, prezentul regulament nu trebuie să aducă atingere normelor în materie de competenţă şi de recunoaştere a hotărârilor conţinute în instrumente comunitare speciale.
  1. Respectarea angajamentelor internaţionale pe care statele membre şi le-au asumat impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere convenţiilor la care statele membre sunt parte şi care se reglementează anumite materii.
  1. Este necesar ca normele de bază din prezentul regulament să aibă flexibilitatea necesară pentru a ţine seama de particularităţile procedurale din anumite state membre. În consecinţă, anumite dispoziţii din Protocolul anexat la Convenţia de la Bruxelles trebuie să fie încorporate în prezentul regulament.
  1. Pentru a se permite o tranziţie armonioasă în anumite domenii care au făcut obiectul unor dispoziţii speciale din Protocolul anexat la Convenţia de la Bruxelles, prezentul regulament prevede, pentru o perioadă de tranziţie, dispoziţii care iau în considerare situaţia specifică din anumite state membre.
  1. În termen de cel mult cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament, Comisia prezintă un raport cu privire la aplicarea acestuia şi, dacă este necesar, înaintează propuneri de adaptare.
  1. Comisia va trebui să modifice anexele I – IV privind normele în materie de competenţă internă, instanţe sau autorităţi competente, precum şi căile de atac existente, în temeiul modificărilor transmise de către statul membru interesat. Modificările aduse anexelor V şi VI vor trebui să fie adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor de exercitare a competenţelor de executare conferite Comisiei (1),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1

  1. Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.
  2. Prezentul regulament nu se aplică pentru:
    1. starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni;
    2. falimente, concordate sau proceduri similare;
    3. securitate socială;
    4. arbitraj.
  3. În cadrul prezentului regulament, termenul „stat membru” defineşte statele membre cu excepţia Danemarcei.

CAPITOLUL II

COMPETENŢA

Secţiunea 1

Dispoziţii generale

Articolul 2

  1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză.
  2. Persoanele care nu au naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului în cauză.

Articolul 3

  1. Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2 – 7 din prezentul capitol.
  2. Împotriva acestora nu pot fi invocate în special regulile de competenţă enunţate în anexa I.

Articolul 4

  1. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor articolelor 22 şi 23.
  2. Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competenţă în vigoare în statul în cauză şi, în special, cele prevăzute în anexa I, în acelaşi mod ca şi cetăţenii statului în cauză.

Secţiunea 2

Competenţe speciale

Articolul 5

O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru:

  1. (a)    în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;

    (b) în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este:

  • în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile,
  • în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.

(c) în cazul în care nu se aplică litera(b), se aplică litera (a);

  1. în materia obligaţiei de întreţinere, în faţa instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acţiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanţei competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepţia cazului în care competenţa se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia dintre părţi;
  2. în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;
  3. în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire născută în temeiul săvârşirii unei infracţiuni, în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea penală, în măsura în care, conform legislaţiei interne, instanţa în cauză este competentă şi în materia acţiunii civile;
  4. în privinţa unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză;
  5. în calitatea sa de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul legii, fie în scris sau printr-o convenţie verbală, confirmată în scris, în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză îşi are sediul;
  6. în privinţa unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în faţa instanţei pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă:

(a) a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi

sau

(b) ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauţiune sau altă garanţie;

cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operaţiunii de salvare sau de asistenţă.

Articolul 6

O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie:

  1. atunci când există mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei domiciliului oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;
  2. printr-o cerere de chemare în garanţie sau de intervenţie, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competenţa instanţei în cauză;
  3. în cazul unei cereri reconvenţionale rezultate în urma aceluiaşi contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în faţa instanţei sesizate prin cererea principală;
  4. în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiaşi pârât, în faţa instanţei din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

    Articolul 7

    În cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanţă dintr-un stat membru este competentă în soluţionarea unor acţiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanţa în cauză sau orice altă instanţă care îi este substituită în acest scop prin legislaţia internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competenţă cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi.

    Secţiunea 3

    Competenţa în materie de asigurări

    Articolul 8

    În materie de asigurări, competenţa este determinată de prezenta secţiune, fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 4 şi articolului 5 punctul 5.

    Articolul 9

    1. Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:
      1. în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul

    sau

    1. în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul

    sau

    1. dacă este coasigurător, în faţa instanţelor dintr-un stat membru sesizate cu acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.
    1. Atunci când un asigurător nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul litigiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.

    Articolul 10

    În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii de bunuri fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut.

    Articolul 11

    1. În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie acţionat în faţa instanţei la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului.
    2. Dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 se aplică în cazul acţiunii directe introduse de persoana vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care sunt permise asemenea acţiuni directe.
    3. Dacă legea aplicabilă acţiunilor directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinătorului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă şi în privinţa acestora.

    Articolul 12

    1. Fără a aduce atingere articolului 11 alineatul (3), un asigurător poate intenta acţiune numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacă acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul.
    2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

    Articolul 13

    De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:

  5. ulterioare naşterii litigiului sau
  6. care permit deţinătorului poliţei, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni sau
  7. încheiate între un deţinător de poliţă şi un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea competenţei instanţelor din statul în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului în cauză să nu interzică astfel de convenţii sau
  8. încheiate de deţinătorul poliţei care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat membru sau
  9. care privesc un contract de asigurare care acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate la articolul 14.

    Articolul 14

    Riscurile prevăzute la articolul 13 alineatul (5) sunt următoarele:

    1. orice prejudicii produse:
      1. navelor maritime, instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale;
      2. mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinaţie cu alte mijloace de transport;
    2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora:
      1. decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a) în măsura în care, în privinţa celor din urmă, legislaţia statului membru în care aeronavele sunt înregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă în materia asigurării acestor riscuri;
      2. pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul 1 litera (b);
    3. orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea;
    4. orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menţionate la punctele 1 – 3;
    5. fără a aduce atingere punctelor 1 – 4, toate „riscurile majore” definite în Directiva 73/239/CEE a Consiliului(1), astfel cum a fost modificată prin Directivele 88/357/CEE (2) şi 90/618/CEE(3), ale Consiliului în ultima versiune în vigoare ale acestora.

    Secţiunea 4

    Competenţa în materia contractelor încheiate de consumatori

    Articolul 15

    1. În ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 punctul 5, în cazul în care:
      1. contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şi eşalonate;
      2. contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate, sau orice altă formă de credit, încheiat în scopul finanţării vânzării de bunuri mobile corporale;
      3. în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, îşi direcţionează activităţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi.
    2. Când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul statului membru însă deţine o sucursală, agenţie sau altă întreprindere pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţiilor cu privire la exploatarea sucursalei, agenţiei sau întreprinderii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
    3. Prezenta secţiune nu se aplică în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare.

    Articolul 16

    1. Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi din contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul.
    2. Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul.
    3. Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

    Articolul 17

    De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:

    1. ulterioare naşterii litigiului, sau
    2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni , ori
    3. încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea de competenţă instanţelor din statul respectiv, exceptând cazurile în care legea acestui stat interzice aceste acorduri.

    Secţiunea 5

    Competenţa în materia contractelor individuale de muncă

    Articolul 18

    1. În materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 punctul 5.
    2. Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul contestaţiilor privind exploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.

    Articolul 19

    Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:

    1. înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau
    2. în alt stat membru:
      1. înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea

      sau

      1. dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.

    Articolul 20

    1. Acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul.
    2. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.

    Articolul 21

    De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii atributive de competenţă:

    1. ulterioare naşterii litigiului sau
    2. care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni.

    Secţiunea 6

    Competenţa exclusivă

    Articolul 22

    Următoarele instanţe au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu:

    1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

      Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult şase luni consecutive, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competenţă, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi ca proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat membru;

    2. în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat;
    3. în ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
    4. în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc.

      Fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză;

    5. în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

    Secţiunea 7

    Prorogare de competenţă

    Articolul 23

    1. Dacă părţile, dintre care cel puţin una îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie:
      1. în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau
      2. într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau
      3. în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.
    2. Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca fiind „în scris”.
    3. Dacă o astfel de convenţie a fost încheiată între părţi, dintre care nici una nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, instanţele din alte state membre nu au competenţă în privinţa litigiilor lor dacă instanţa sau instanţele desemnate nu şi-au declinat competenţa.
    4. Instanţa sau instanţele dintr-un stat membru cărora printr-un act constitutiv al unui trust li s-a atribuit competenţă au competenţă exclusivă în orice acţiune introdusă împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust dacă în cauză sunt relaţiile dintre aceste persoane sau drepturile ori obligaţiile acestora în cadrul trustului.
    5. Convenţiile atributive de competenţă, precum şi stipulaţiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor articolelor 13, 17 sau 21 ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă exclusivă în temeiul articolului 22.

    Articolul 24

    Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 22.

    Secţiunea 8

    Verificarea competenţei şi admisibilităţii

    Articolul 25

    Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe fond cu un litigiu pentru care instanţa din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul articolului 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă.

    Articolul 26

    1. Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile prezentului regulament.
    2. Instanţa este obligată să suspende acţiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
    3. Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială(1) se aplică în locul dispoziţiilor alineatului (2) dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis dintr-un stat membru către un altul în conformitate cu dispoziţiile acestui regulament.
    4. În cazul în care nu se aplică dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 , se aplică articolul 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.

    Secţiunea 9

    Litispendenţă şi conexitate

    Articolul 27

    1. În cazul în care cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
    2. Dacă se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea acesteia.

    Articolul 28

    1. În cazul în care acţiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior poate suspenda judecata.
    2. Dacă aceste acţiuni sunt pendinte în primă instanţă, instanţa sesizată ulterior poate, la cererea uneia dintre părţi, să-şi decline competenţa dacă prima instanţă sesizată are competenţă în acţiunea în cauză şi dacă legislaţia internă permite conexarea acestor acţiuni.
    3. În înţelesul prezentului articol, sunt considerate conexe acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

    Articolul 29

    Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă.

    Articolul 30

    În înţelesul prezentei secţiuni, se consideră că o instanţă este sesizată:

    1. la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului sau
    2. dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanţă, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea acestuia, cu condiţia ca ulterior reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanţă.

    Secţiunea 10

    Măsuri provizorii şi de conservare

    Articolul 31

    Măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de legislaţia unui stat membru pot fi solicitate instanţelor acelui stat chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanţă dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond.

    CAPITOLUL III

    RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE

    Articolul 32

    În sensul prezentului regulament, „hotărâre” înseamnă o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.

    Secţiunea I

    Recunoaştere

    Articolul 33

    1. O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la nici o procedură specială.
    2. În cazul unei contestaţii, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.
    3. Dacă recunoaşterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanţe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie.

    Articolul 34

    O hotărâre nu este recunoscută:

    1. dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
    2. dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o manieră care să-i permită acestuia să-şi pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
    3. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între aceleaşi părţi în statul membru solicitat;
    4. dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-o cauză având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.

    Articolul 35

    1. De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispoziţiile din secţiunile 3, 4 şi 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute la articolul 72.
    2. La verificarea temeiurilor de competenţă prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanţa din statul membru de origine şi-a întemeiat competenţa.
    3. Fără a aduce atingere dispoziţiilor alineatului 1, competenţa instanţei din statul membru de origine nu poate fi revizuită. Criteriul ordinii publice prevăzut la articolul 34 punctul 1 nu poate fi aplicat normelor în materie de competenţă.

    Articolul 36

    Hotărârea străină nu poate face în nici o situaţie obiectul unei revizuiri pe fond.

    Articolul 37

    1. Autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru poate suspenda acţiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.
    2. Autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau în Regatul Unit şi a cărei executare este suspendată în statul de origine ca urmare a exercitării unei căi de atac poate suspenda acţiunea.

    Secţiunea 2

    Executare

    Articolul 38

    1. O hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
    2. Cu toate acestea, în Regatul Unit o astfel de hotărâre este pusă în executare în Anglia şi Ţara Galilor, în Scoţia sau Irlanda de Nord atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost înregistrată în vederea executării într-una dintre aceste părţi ale Regatului Unit, după caz.

    Articolul 39

    1. Cererea se depune la instanţa sau la autoritatea competentă indicată în lista din anexa II.
    2. Competenţa teritorială este determinată de domiciliul părţii împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare.

    Articolul 40

    1. Modalităţile de depunere a cererii se determină conform legislaţiei statului membru solicitat.
    2. Reclamantul trebuie să-şi aleagă un domiciliu în raza teritorială a instanţei sesizate. Cu toate acestea, dacă legislaţia statului membru solicitat nu prevede alegerea unui domiciliu, reclamantul desemnează un mandatar ad litem.
    3. Documentele menţionate la articolul 53 se anexează cererii.

    Articolul 41

    Hotărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităţilor prevăzute la articolul 53, fără nici o examinare în temeiul articolelor 34 şi 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări.

    Articolul 42

    1. Hotărârea privind cererea de încuviinţare a executării este adusă de îndată la cunoştinţa reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului membru solicitat.
    2. Hotărârea de încuviinţare a executării este notificată sau comunicată părţii împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părţii în cauză.

    Articolul 43

    1. Oricare dintre părţi poate introduce o acţiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviinţare a executării.
    2. Acţiunea se introduce la instanţa indicată în lista din anexa III.
    3. Acţiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie.
    4. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea nu se înfăţişează în faţa instanţei sesizate cu acţiunea intentată de reclamant, se aplică dispoziţiile articolului 26 alineatele (2) – (4) chiar şi în cazul în care partea împotriva căreia se solicită executarea nu are domiciliul într-unul din statele membre.
    5. Acţiunea împotriva hotărârii de încuviinţare a executării se introduce în termen de o lună de la data comunicării acesteia. Dacă partea împotriva căreia se solicită executarea are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care s-a pronunţat hotărârea de încuviinţare a executării, termenul pentru depunerea acţiunii este de două luni şi începe să curgă de la data comunicării care a fost efectuată fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prelungit pe motiv de distanţă.

    Articolul 44

    Hotărârea pronunţată cu privire la acţiune poate face obiectul doar al căii de atac menţionate în anexa IV.

    Articolul 45

    1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviinţare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 şi 35. Instanţa se pronunţă în termen scurt.
    2. Hotărârea pronunţată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nici o situaţie.

    Articolul 46

    1. Instanţa sesizată cu acţiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 poate, la cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acţiunea dacă hotărârea străină face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acţiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz, instanţa poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară.
    2. În cazul în care hotărârea a fost pronunţată în Irlanda sau în Regatul Unit, orice cale de atac prevăzută în statul membru de origine este considerată cale de atac ordinară în sensul alineatului (1).
    3. Instanţa poate, de asemenea, să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii determinate de aceasta.

    Articolul 47

    1. În cazul în care o hotărâre trebuie să fie recunoscută în conformitate cu prezentul regulament, nimic nu îl împiedică pe reclamant să solicite aplicarea măsurilor provizorii şi de conservare prevăzute de legea statului membru solicitat fără să fie necesar să fie încuviinţată executarea hotărârii respective în temeiul articolului 41.
    2. Hotărârea de încuviinţare a executării determină autorizarea luării oricăror măsuri de conservare.
    3. Pe durata termenului de atac, prevăzut la articolul 43 alineatul (5), împotriva hotărârii de încuviinţare a executării şi până la pronunţarea unei hotărâri în cazul acestei acţiuni nu se poate proceda decât la aplicarea unor măsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia se solicită executarea.

    Articolul 48

    1. Dacă o hotărâre străină statuează asupra mai multor capete de cerere şi hotărârea de încuviinţare a executării nu poate fi pronunţată în cazul tuturor acestora, instanţa sau autoritatea competentă se pronunţă în cazul uneia sau mai multora dintre aceste capete de cerere.
    2. Reclamantul poate solicita ca hotărârea de încuviinţare a executării să se limiteze la anumite părţi din hotărâre.

    Articolul 49

    Hotărârea străină prin care se dispune plata unor penalităţi cu titlu cominatoriu este executorie în statul membru solicitat numai dacă suma ce urmează să fie plătită a fost stabilită în mod definitiv de instanţe din statul membru de origine.

    Articolul 50

    Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în întregime sau doar parţial de asistenţă judiciară sau de scutire de taxe şi cheltuieli de procedură este îndreptăţit să beneficieze, în cadrul procedurii prevăzute în prezenta secţiune, de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau de scutirea de taxe şi cheltuieli de procedură cea mai amplă prevăzută de legislaţia statului membru solicitat.

    Articolul 51

    Nici o cauţiune sau garanţie, indiferent de denumirea acestora, nu pot fi impuse unei părţi care solicită într-un stat membru executarea unei hotărâri pronunţate în alt stat membru pe motiv că este cetăţean străin sau că nu îşi are domiciliul sau reşedinţa în statul în care se solicită executarea.

    Articolul 52

    În cadrul acţiunii introduse pentru încuviinţarea executării hotărârii, nu poate fi perceput în statul membru solicitat nici un impozit, drept sau taxă calculată proporţional cu valoarea litigiului.

    Secţiunea 3

    Dispoziţii comune

    Articolul 53

    1. Partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia.
    2. Partea care solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte, de asemenea, certificatul prevăzut la articolul 54, fără a se aduce atingere articolului 55.

    Articolul 54

    Instanţa sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a pronunţat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul regulament.

    Articolul 55

    1. În cazul neprezentării certificatului prevăzut la articolul 54, instanţa sau autoritatea competentă poate să fixeze un termen pentru prezentarea acestuia sau să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, să se dispenseze de prezentarea acestui document.
    2. La cererea instanţei sau a autorităţii competente, se prezintă traducerea documentelor. Traducerea este certificată de o persoană autorizată în acest sens într-unul din statele membre.

    Articolul 56

    În cazul documentelor prevăzute la articolul 53 sau la articolul 55 alineatul (2) sau în cazul documentului de numire a unui mandatar ad litem nu se solicită nici o legalizare sau altă formalitate echivalentă.

    CAPITOLUL IV

    ACTE AUTENTICE ŞI TRANZACŢII JUDICIARE

    Articolul 57

    1. Actele autentice înregistrate şi care sunt executorii într-un stat membru sunt, la cerere, declarate executorii într-un alt stat membru, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 38 şi următoarele. Instanţa la care se introduce o acţiune în temeiul articolului 43 sau 44 respinge cererea de încuviinţare a executării sau revocă hotărârea de încuviinţare a executării numai dacă executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statul membru solicitat.
    2. De asemenea, sunt considerate acte autentice în sensul alineatului (1), convenţiile care au ca obiect obligaţiile de întreţinere încheiate în faţa unor autorităţi administrative sau autentificate de către acestea.
    3. Actul prezentat trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul membru de origine.
    4. Dispoziţiile capitolului III secţiunea 3 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea competentă a unui stat membru în care a fost întocmit sau înregistrat un act autentic eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa VI la prezentul regulament.

    Articolul 58

    Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o instanţă în cursul unui proces şi care sunt executorii în statul membru în care au fost încheiate sunt executorii în statul membru solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice. Instanţa sau autoritatea competentă dintr-un stat membru în care a fost aprobată o tranzacţie judiciară eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul regulament.

    CAPITOLUL V

    DISPOZIŢII GENERALE

    Articolul 59

    1. Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, aceste instanţe aplică legislaţia lor internă.
    2. În cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în cauză.

    Articolul 60

    1. În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică are domiciliul în locul unde aceasta are:
      1. sediul statutar;
      2. administraţia centrală sau
      3. centrul de afaceri.
    2. În cazul Regatului Unit şi al Irlandei, prin „sediu statutar” se înţelege registered office (sediul social) sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de înregistrare) sau, în lipsa acestuia, locul conform legii prin care a avut loc formation (constituirea).
    3. Pentru a determina dacă un trust are domiciliul pe teritoriul statului membru în care au fost sesizate instanţele, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat.

    Articolul 61

    Fără a se aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile din legislaţiile interne, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru care sunt urmărite în faţa instanţelor penale dintr-un alt stat membru ai cărui cetăţeni nu sunt, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, pot fi judecate şi în lipsă, cu condiţia să fie reprezentate. Cu toate acestea, instanţa sesizată poate dispune înfăţişarea în persoană; în caz de neprezentare, hotărârea pronunţată în acţiunea civilă fără ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea de a-şi pregăti apărarea poate să nu fie recunoscută sau executată în celelalte state membre.

    Articolul 62

    În Suedia, în cadrul procedurilor simplificate privind ordinele de plată (betalningsföreläggande) şi asistenţa (handräckning), termenul „instanţă” include serviciul public suedez de executare silită (kronofogdemyndghiet).

    Articolul 63

    1. O persoană domiciliată pe teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului care este acţionată în justiţie înaintea unei instanţe a unui alt stat membru în temeiul articolului 5 alineatul (1), poate solicita declinarea competenţei acestei instanţe dacă locul final de livrare a mărfurilor sau de prestare a serviciilor se situează în Luxemburg.
    2. În cazul în care, în temeiul alineatului (1), locul final de livrare a mărfurilor sau de prestare a serviciilor se situează în Luxemburg, orice convenţie atributivă de competenţă, pentru a fi valabilă, trebuie să fie acceptată în scris sau verbal cu confirmare scrisă în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (a).
    3. Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul contractelor de prestări de servicii financiare.
    4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică pe o perioadă de şase ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.

    Articolul 64

    1. În litigiile privind remuneraţia sau alte condiţii de serviciu între căpitanul şi un membru al echipajului unei nave maritime înmatriculate în Grecia sau Portugalia, instanţa dintr-un stat membru stabileşte dacă funcţionarul consular sau diplomatic responsabil de navă a fost informat despre existenţa litigiului. Instanţa poate acţiona imediat după informarea funcţionarului în cauză.
    2. Dispoziţiile prezentului articol se aplică pe o perioadă de şase ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament.

    Articolul 65

    1. Competenţa judiciară prevăzută la articolul 6 alineatul (2) şi la articolul 11 pentru cererea de chemare în garanţie sau cererea de intervenţie nu poate fi invocată în Germania sau în Austria. Orice persoană domiciliată pe teritoriul unui alt stat membru poate fi acţionată în justiţie înaintea instanţelor:
      1. din Germania, în temeiul articolului 68 şi al articolelor 72-74 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung) privind litis denuntiatio,
      2. din Austria, în temeiul articolului 21 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung) privind litis denuntiatio.
    2. Hotărârile pronunţate în alte state membre în temeiul articolului 6 alineatul (2) sau al articolului 11 sunt recunoscute şi executate în Germania şi Austria în conformitate cu capitolul III. De asemenea, în temeiul alineatului (1), sunt recunoscute în celelalte state membre efectele faţă de terţi ale hotărârilor pronunţate în aceste două state.

    CAPITOLUL VI

    DISPOZIŢII TRANZITORII

    Articolul 66

    1. Dispoziţiile prezentului regulament se aplică numai acţiunilor judiciare intentate şi actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia.
    2. Cu toate acestea, hotărârile pronunţate după data intrării în vigoare sunt totuşi recunoscute şi executate în conformitate cu dispoziţiile capitolului III, dacă acţiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament:
      1. În cazul în care acţiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată după intrarea în vigoare a Convenţiei de la Bruxelles sau a celei de la Lugano atât în statul membru de origine, cât şi în statul solicitat;
      2. în toate celelalte situaţii, în cazul în care normele de competenţă aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie în capitolul II , fie într-o convenţie încheiată între statul membru de origine şi statul membru solicitat, convenţie care era în vigoare la data la care a fost intentată acţiunea.

    CAPITOLUL VII

    RELAŢIILE CU ALTE INSTRUMENTE

    Articolul 67

    Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor care reglementează competenţa, precum şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materii speciale, dispoziţii cuprinse în actele comunitare sau în legislaţiile interne armonizate prin punerea în aplicare a acestor acte.

    Articolul 68

    1. Prezentul regulament înlocuieşte, în relaţiile între statele membre, Convenţia de la Bruxelles, cu excepţia cazului teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorială a acestei convenţii şi care sunt excluse de la aplicarea prezentului regulament în conformitate cu articolul 299 din tratat.
    2. În măsura în care prezentul regulament înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Bruxelles în relaţiile între statele membre, orice trimitere la această convenţie se înţelege ca trimitere la prezentul regulament.

    Articolul 69

    Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 66 alineatul (2) şi articolului 70, prezentul regulament înlocuieşte, în relaţiile între statele membre, următoarele convenţii şi următorul tratat încheiate între două sau mai multe dintre acestea:

  • Convenţia între Belgia şi Franţa privind competenţa judiciară, valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Paris la 8 iulie 1899,
  • Convenţia între Belgia şi Ţările de Jos privind competenţa teritorială, falimentul, precum şi valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Bruxelles la 28 martie 1925,
  • Convenţia între Franţa şi Italia privind executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 3 iunie 1930,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Franţa privind executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, însoţită de un protocol, semnată la Paris la 18 ianuarie 1934,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Belgia privind executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, însoţită de un protocol, semnată la Bruxelles la 2 mai 1934,
  • Convenţia între Germania şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 9 martie 1936,
  • Convenţia între Belgia şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor şi actelor autentice referitoare la obligaţiile de întreţinere, semnată la Viena la 25 octombrie 1957,
  • Convenţia între Germania şi Belgia privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn la 30 iunie 1958,
  • Convenţia între Ţările de Jos şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 17 aprilie 1959,
  • Convenţia între Germania şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor judecătoreşti, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 6 iunie 1959,
  • Convenţia între Belgia şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 16 iunie 1959,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn la 14 iulie 1960,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Austria privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 14 iulie 1961, precum şi protocolul de modificare a acesteia semnat la Londra la 6 martie 1970,
  • Convenţia între Grecia şi Germania privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Atena la 4 noiembrie 1961,
  • Convenţia între Belgia şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 6 aprilie 1962,
  • Convenţia între Ţările de Jos şi Germania privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor şi altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Haga la 30 august 1962,
  • Convenţia între Ţările de Jos şi Austria privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Haga la 6 februarie 1963,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Republica Italiană privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Roma la 7 februarie 1964, însoţită de un protocol semnat la Roma la 14 iulie 1970,
  • Convenţia între Franţa şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 15 iulie 1966,
  • Convenţia între Regatul Unit şi Ţările de Jos privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor în materie civilă, semnată la Haga la 17 noiembrie 1967,
  • Convenţia între Spania şi Franţa privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi a sentinţelor arbitrale în materie civilă şi comercială, semnată la Paris la 28 mai 1969,
  • Convenţia între Luxemburg şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi actelor autentice în materie civilă şi comercială, semnată la Luxemburg la 29 iulie 1971,
  • Convenţia între Italia şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, a tranzacţiilor judiciare şi actelor notariale, semnată la Roma la 16 noiembrie 1971,
  • Convenţia între Spania şi Italia privind asistenţa judiciară şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Madrid la 22 mai 1973,
  • Convenţia între Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Copenhaga la 11 octombrie 1977,
  • Convenţia între Austria şi Suedia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Stockholm la 16 septembrie 1982,
  • Convenţia între Spania şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn, la 14 noiembrie 1983,
  • Convenţia între Austria şi Spania privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Viena la 17 februarie 1984,
  • Convenţia între Finlanda şi Austria privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă, semnată la Viena la 17 noiembrie 1986, şi
  • Tratatul între Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg privind competenţa, falimentul, valabilitatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, sentinţelor arbitrale şi actelor autentice, semnată la Bruxelles la 24 noiembrie 1961, în măsura în care este în vigoare.

Articolul 70

  1. Tratatul şi convenţiile menţionate la articolul 69 continuă să producă efecte în domeniile în care prezentul regulament nu se aplică.
  2. Acestea continuă să producă efecte în cazul hotărârilor pronunţate şi al actelor autentice întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament.

Articolul 71

  1. Prezentul regulament nu aduce atingere convenţiilor la care statele membre sunt parte şi care reglementează competenţa, recunoaşterea sau executarea hotărârilor în anumite chestiuni speciale.
  2. Pentru o interpretare unitară, alineatul (1) se aplică în modul următor:
    1. prezentul regulament nu împiedică o instanţă dintr-un stat membru care este parte la o convenţie privind o materie specială să-şi întemeieze competenţa pe convenţia în cauză, chiar şi atunci când pârâtul are domiciliul într-un alt stat membru care nu este parte la convenţia respectivă. Instanţa sesizată aplică, în orice caz, articolul 26 din prezentul regulament;
    2. hotărârile pronunţate într-un stat membru de o instanţă care îşi întemeiază competenţa pe o convenţie referitoare la o anumită materie sunt recunoscute şi executate în celelalte state membre în conformitate cu prezentul regulament.

      În cazul în care o convenţie referitoare la o anumită materie, la care sunt părţi atât statul membru de origine, cât şi statul membru solicitat, stipulează condiţii de recunoaştere sau executare a hotărârilor, se aplică aceste condiţii. În orice caz, pot fi aplicate dispoziţiile din prezentul regulament privind procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor.

    Articolul 72

    Prezentul regulament nu aduce atingere acordurilor prin care statele membre s-au angajat, înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament, în conformitate cu articolul 59 din Convenţia de la Bruxelles, să nu recunoască o hotărâre pronunţată, în special în alt stat contractant parte la convenţia respectivă, împotriva pârâtului care are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-o ţară terţă dacă, în cazurile prevăzute la articolul 4 din convenţie, hotărârea nu s-a putut întemeia decât pe competenţa menţionată la articolul 3 al doilea paragraf din convenţia respectivă.

    CAPITOLUL VIII

    DISPOZIŢII FINALE

    Articolul 73

    În termen de cel mult cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentului regulament, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social un raport privind aplicarea prezentului regulament. Raportul este însoţit, dacă este cazul, de propuneri de adaptare a prezentului regulament.

    Articolul 74

    1. Comisiei îi sunt comunicate de statele membre textele prin care modifică listele ce figurează în anexele I – IV. Comisia adaptează anexele în consecinţă.
    2. Actualizarea sau adaptarea tehnică a formularelor, ale căror modele figurează în anexele V şi VI, se adoptă în conformitate cu procedura consultativă menţionată la articolul 75 alineatul (2).

    Articolul 75

    1. Comisia este asistată de un comitet.
    2. În cazul în care se face trimitere la prezentul paragraf, se aplică articolele 3 şi 7 din Decizia 1999/468/CE.
    3. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

    Articolul 76

    Prezentul regulament intră în vigoare la 1 martie 2002.

    Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

    Adoptat la Bruxelles, 22 decembrie 2000.

    Pentru Consiliu

    Preşedintele

    C. PIERRET

    ANEXA I

    Norme interne de competenţă prevăzute la articolul 3 alineatul (2) şi la articolul 4 alineatul (2)

    Normele interne de competenţă prevăzute la articolul 3 alineatul (2) şi la articolul 4 alineatul (2) sunt următoarele:

  • în Belgia: articolul 15 din Codul Civil (Code civil/Burgerlijk Wetboek) şi articolul 638 din Codul Judiciar (Code judiciaire/Gerechtelijk Wetboek);
  • în Germania: articolul 23 din Codul de Procedură Civilă (Zivilprozessordnung),
  • în Grecia, articolul 40 din Codul de Procedură Civilă (Κώδικας Πολιτικής Δικονομιας);
  • în Franţa: articolele 14 şi 15 din Codul Civil (Code civil),
  • în Irlanda: dispoziţiile privind competenţa întemeiată pe un act de sesizare a instanţei notificat sau comunicat pârâtului care se găseşte temporar în Irlanda,
  • în Italia: articolele 3 şi 4 din Legea 218 din 31 mai 1995,
  • în Luxemburg: articolele 14 şi 15 din Codul Civil (Code civil),
  • în Ţările de Jos: articolul 126 alineatul (3) şi articolul 127 din Codul de Procedură Civilă (Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering),
  • în Austria: articolul 99 din Legea privind competenţa judiciară (Jurisdiktionsnorm),
  • în Portugalia: articolele 65 şi 65A din Codul de Procedură Civilă (Código de Processo Civil) şi articolul 11 din Codul de Procedură a Muncii (Código de Processo de Trabalho),
  • în Finlanda: capitolul 10 articolul 1 primul paragraf a doua, a treia şi a patra teză din Codul de Procedură Judiciară (oikeudenkäymiskaari/rättegångsbalken),
  • în Suedia: capitolul 10 articolul 3 primul paragraf prima teză din Codul de Procedură Judiciară (rättegångsbalken),
  • în Regatul Unit: norme care permit stabilirea competenţei în temeiul:
    • actului de sesizare a instanţei notificat sau comunicat pârâtului care se găseşte temporar în Regatul Unit sau
    • existenţei, în Regatul Unit, a bunurilor aparţinând pârâtului sau
    • punerii sechestrului, de către reclamant, asupra bunurilor situate în Regatul Unit.

ANEXA II

Instanţele sau autorităţile competente la care poate fi depusă cererea prevăzută la articolul 39 sunt următoarele:

  • în Belgia, „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau „erstinstanzliches Gericht„,
  • în Germania, preşedintele unei camere a „Landgericht„,
  • în Grecia, „Μονομελές Πρωτικείο„,
  • în Spania, „Juzgado de Primera Instancia„,
  • în Franţa, preşedintele „Tribunal de grande instance„,
  • în Irlanda, „High Court„,
  • în Italia, „Corte d’appello„,
  • în Luxemburg, preşedintele „tribunal d’arrondissement„,
  • în Ţările de Jos, preşedintele „arrondissementsrechtbank„,
  • în Austria, „Bezirksgericht„,
  • în Portugalia, „Tribunal de Comarca„,
  • în Finlanda, „käräjäoikeus/tingsrätt„,
  • în Suedia, „Svea hovrätt„,
  • în Regatul Unit:
    • în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court” sesizată de „Secretary of State”;
    • în Scoţia, „Court of Session” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Sheriff Court” sesizată de „Secretary of State”;
    • în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court” sesizată de „Secretary of State”;
    • în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrates’ Court” sesizată de „Attorney General of Gibraltar”.

ΑΝΕΧΑ ΙΙΙ

Instanţele înaintea cărora pot fi introduse acţiunile prevăzute la articolul 43 alineatul (2) sunt următoarele:

  • în Belgia,
    • în cazul acţiunii introduse de pârât: „tribunal de première instance” sau „rechtbank van eerste aanleg” sau „erstinstanzliches Gericht„,
    • în cazul acţiunii introduse de reclamant: „Cour d’appel” sau „hof van beroep„,
  • în Republica Federală Germania, „Oberlandesgericht„,
  • în Grecia, „Εψετείο„,
  • în Spania, „Audiencia Provincial„,
  • în Franţa, „cour d’appel„,
  • în Irlanda, „High Court„,
  • în Italia, „corte d’appello„,
  • în Luxemburg, „Cour supérieure de Justice„, numai în materie civilă,
  • în Ţările de Jos:
    • pentru pârât: „arrondissementsrechtbank”,
    • pentru reclamant: „gerechtshof”,
  • în Austria, „Bezirksgericht„,
  • în Portugalia, „Tribunal de Relação„,
  • în Finlanda, „hovioikeus/hovrätt„,
  • în Suedia, „Svea hovrätt„,
  • în Regatul Unit:
    • în Anglia şi Ţara Galilor, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court”;
    • în Scoţia, „Court of Session” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Sheriff Court”;
    • în Irlanda de Nord, „High Court of Justice” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrate’s Court”;
    • în Gibraltar, „Supreme Court of Gibraltar” sau, în cazul unei hotărâri privind obligaţia de întreţinere, „Magistrates’ Court„.

ANEXA IV

Acţiunile care pot fi introduse în conformitate cu articolul 44 sunt următoarele:

  • în Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, recurs în anulare,
  • în Germania, „Rechtsbeschwerde„,
  • în Irlanda, acţiune pe motive de drept la „Supreme Court„,
  • în Austria, „Revisionsrekurs„,
  • în Portugalia, acţiune pe motive de drept,
  • în Finlanda, acţiune la „korkein oikeus/högsta domstolen„,
  • în Suedia, acţiune la „Högsta domstolen„,
  • în Regatul Unit, o singură acţiune pe motive de drept.

ANEXA V

Certificatul menţionat la articolele 54 şi 58 din Regulamentul privind hotărârile şi tranzacţiile judiciare

(română, rumano, Romanian, roumain, …)

1. Statul membru de origine

2. Instanţa sau autoritatea competentă care eliberează certificatul

2.1. Denumire

2.2. Adresă

2.3. Tel./fax/e-mail

3. Instanţa care a pronunţat hotărârea/a aprobat tranzacţia judiciară (*)

3.1. Tipul instanţei

3.2. Localitatea instanţei

4. Hotărâre/tranzacţie judiciară (*)

4.1. Data

4.2. Numărul de referinţă

4.3. Părţile în cauză:

4.3.1. Numele reclamantului (reclamanţilor)

4.3.2. Numele pârâtului (pârâţilor)

4.3.3. Numele celeilalte (celorlalte) părţi, dacă este cazul

4.4. Data notificării sau comunicării actului de sesizare a instanţei în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în lipsă:

4.5. Textul hotărârii/tranzacţiei judiciare (*) anexat la prezentul certificat

5. Numele părţilor care au beneficiat de asistenţă judiciară

Hotărârea/tranzacţia judiciară (*) este executorie în statul membru de origine (articolul 38 şi 58 din prezentul regulament) împotriva:

Numele:

Întocmit la ……………………………….data ……………………………………

Semnătura şi/sau ştampila ………………………………………………………….

ANEXA VI

Certificatul menţionat la articolul 57 alineatul (4) din Regulamentul privind actele autentice

(română, rumano, Romanian, roumain, …)

1. Statul membru de origine

2. Autoritatea competentă care eliberează certificatul

2.1. Denumire

2.2. Adresă

2.3. Tel./fax/e-mail

3. Autoritatea care a atribuit actului autenticitate

3.1. Autoritatea care a participat la întocmirea actului autentic (dacă este cazul)

3.1.1. Numele şi desemnarea autorităţii

3.1.2. Localitatea autorităţii

3.2. Autoritatea care a înregistrat actul autentic (dacă este cazul)

3.2.1. Tipul autorităţii

3.2.2. Localitatea autorităţii

4. Actul autentic

4.1. Descrierea actului

4.2. Data

4.2.1. la care actul a fost întocmit

4.2.2. dacă este diferită: la care actul a fost înregistrat

4.3. Numărul de referinţă

4.4. Părţile în cauză

4.4.1. Numele creditorului

4.4.2. Numele debitorului

5. Textul hotărârii executorii în anexă la prezentul certificat

Actul autentic este executoriu împotriva debitorului în statul membru de origine [articolul 57 alineatul (1) din regulament]

Întocmit la ………………………………….. data ………………………………

Semnătura şi/sau ştampila …………………………………………………………